Magda Isanos - Proza

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

CREIONĂRI

Oră lungă plictisitoare - de sfârsit de trimestru: se scot mediile, se corectează insuficientele. Între cei patru pereti albi, în băncile mai negre ca oricând, spinările aplecate exprimă plictiseala, iar ochii ascund sub pleoape preocupări străine de oră. Din când în când, prin telegrafia fără fir, media scoasă în catalog e transmisă celei cu pricina; o clipă de susoteală, de oftat usurător si iarăsi tăcere.
- Ei, ia să vedem, ce-i cu Besapara?
Marusea nu stie ce-i cu Besapara si face o mutră de soricel necăjit. Se ridică cineva din "bancă" si, cu o voce usor răgusită, explică chestia Besaparei, firul se leagă si Marusea continuă... Fără voia mea mă gândesc la o zi luminoasă de vară, la o plajă însorită, unde să nu vorbească decât marea cu stâncile si pescărusii cu valurile. Scutur capul si mă întorc la istorie; de altfel s-a pus o chestiune interesantă: "Boierimea în timpul lui Alexandru Lăpusneanu".
Lida a început s-o ocărască pe biata boierime, că era trădătoare, lingusitoare, crudă - doamna aprobă. E un moment de însufletire, fetele ridică mâna. Pe fereastră nu se văd decât vârfurile de tus negru ale copacilor desenându-se pe fondul cenusiu al cerului.
Dintr-o dată străbate un suier lung si nostalgic - un tren pleacă din gara de alături, fumul locomotivei lasă clăbuci în urmă. Miscare prin clasă, toate capetele se întorc spre ferestre... În ochii obositi de rândurile cărtilor si de veghe, trece ca-ntr-o străfulgerare imaginea dragă a casei... Cineva din fund a oftat...

("Ghiocei", an I, nr.2, aprilie 1934)



INSEPARABILELE

Nu stiu dacă în clasele mici, Lenuta si Sanda erau prietene, ceea ce pot spune, e că în anul acesta se-mpăcau foarte bine - la cataramă - cum ziceau fetele; dacă într-un capăt de coridor vedeai chipul oaches si zâmbitor al Sandei, chiar dacă printr-o anomalie a văzului n-ai fi observat-o pe Lena, puteai fi sigură că dânsa e acolo la bratul prietenii ei; dacă una apărea pe usa clasei cu bereta pe-un ochi si cu fularul în vânt, îndată te asteptai să se mai deschidă o dată usa, ca să-i facă loc si celeilalte; dacă plecau undeva, plecau împreună, dacă li se întâmpla ceva, li se întâmpla la amândouă (asta ca urmare firească a inseparabilitătii lor). Denumirea de inseparabilele li se dăduse mai în urmă, era un fel de supraporeclă comună, de fapt însă ele-si aveau câte o poreclă aparte binecunoscută si întru totul motivată. Sanda cea oachesă si năzbâtioasă, fu numită Titu Maiorescu, nume grav, plin de seriozitate si importantă, care ar părea nepotrivit cu făptura de tigăncusă vicleană, dar fetele poreclind-o nu se gândiseră la portretul din manual, denumirea-i fu dată din cauza spiritului ei ascutit, a dragostei de a critica si a neîndurării cu care-si făcea criticele. (Aici se poate vedea si seriozitatea noastră: când dăm porecle, în loc de a ne referi la aparentă, noi cităm caracterele sufletesti). Nu era nimeni, care să n-aibă un al doilea nume (la unii chiar si mai multe) datorită lui Titu Maiorescu, nu era întâmplare pe care să n-o comenteze cu o bogătie de spirit, care stârnea râsul clasei si, în fine, tot Maiorescu era aceea care punea capac la toate. Aceste calităti sau defecte - cum vreti - o făceau să fie temută, iubită de multe si urâtă destul.
Cealaltă, Lenuta, îi ziceam Archimede, poreclă îndreptătită prin aplicatia ce-o avea pentru nobila stiintă a matematicii si pentru fizico-chimice. Multe pozne mai făcuse Archimede, datorită acestor înclinatii. Ca si Maiorescu, Archimede are totdeauna pe buze o vorbă potrivită sau o glumă - atâta doar că-i mai tăcută si mai închisă la suflet. De, ce să-i faci, asa sunt matematicile!

("Ghiocei", an I, nr.3, mai 1934)



DESPRE IUBIRILE MARI

Am să vă povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios să povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemăritate.
Totusi, cu mare risc, o să vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebră), când le citeam pe sub bancă.
Mă găseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumărate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lună.
Stiti d-voastră cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revărsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stăteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rădăcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau - răsăreau chipuri.
Iată, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargă pe tărmul abia luminat si se îmbrătisează.
- Iubito, s-aude ciocârlia!
- Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie să plece în exil.
Sunt tristă. Mă gândesc că de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat să-mi revin si se luminează puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugărit o furie albă. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei străvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o părăsească, nu, si-aicea-i prea multă tristetă si dac-as putea, as sili femeile să-ti sărute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); să-ti sărute mâna, Marguerite, pentru că nu se întâmplă des o inimă ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscă stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzică minunată, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despărtirile nenumărate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trăieste, pentru că a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însă nu vreau să mai stau aici.
E asa de trist să-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtă liniste!
Si de unde au răsărit muntii acestia?
Un călăret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagră alunecă de pe umeri si Carmen spune: stiu că ai să mă ucizi; o pisică ne-a tăiat drumul, mi s-a zbătut ochiul stâng, însă nu vreau să trăiesc decât liberă.
De data asta n-a mai trebuit să fug; calul mergea repede. În curând eram singură si mă asezasem jos obosită.
Atunci am văzut, venind spre mine un bărbat si o femeie, aproape bătrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrăgătoare.
- Dar voi cine sunteti?
- Ce căutati aici, în tara iubirilor mari?
Fără să-mi răspundă, s-au asezat lângă mine, si tacticos, cum fac bătrânii au spus:
- Nu stim despre ce vrei să vorbesti, noi, slavă Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.

*


Si m-am gândit: moartea, destinul, dispretul, nu-ti trebuie decât tinerete ca să le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!

("Iasul", luni 16 mai 1938)



INGERII

Nu stiu dacă există îngeri. Oamenii s-au gândit la tot ceea ce nu sunt si au creat îngerul. Această fiintă drăgălasă si totusi imaterială ocupă un loc de seamă în religia si literatura lor.
Nu voi vorbi bineînteles de îngerul cu sabia în mână, care a stat la portile raiului după izgonirea primei perechi, ci de îngerul blond, bucălat si terestru, de care ne servim pentru metaforele si nedumeririle noastre.
Poetii (totdeauna oamenii acestia si-au făcut un ideal din a nu pricepe nimic) au crezut că femeia, mai ales cea iubită, e un înger.
De fapt, nu se stie dacă erau siguri, pentru că o mai numeau si demon, floare, zână etc. Dar oricum o asociau întotdeauna în mintea lor cu ceva gingas, supranatural.
Aceasta a fost o mare greseală si una din cauzele pentru care îngerul a decăzut.
Într-o vreme am stat si eu printre îngeri (într-un cămin sau internat de domnisoare). Unul voia să se mărite cu o masină, altul cu o vilă.
Copiii sunt si ei îngeri (când mamele se supără, nu ezită totusi să-i numească diavoli), acesta este un fenomen firesc: îngerul trebuie să cadă. În privinta copiilor, care în majoritate se ocupă cu stricarea a tot ce există: cuiburi, ghete, mingi, geamuri, care spun minciuni si-s vanitosi, si după Freud, chiar libidinosi. Nu stiu la ce s-o fi gândind lumea când le zice îngeri. Cu putină psihoanaliză, termenul s-ar explica asa: "as prefera să te faci înger si să te sui la cer."
M-am întrebat adesea de ce omenirea a inventat îngerul. Poate din plictiseală.
Dar neamurile cele mai primitive (care n-aveau de ce se plictisi) îl cunosc.
Ori este inventia unui om urât care suferă de bătături si de măsele (de aceea îngerul a iesit imaterial) si avea nevastă urâtă (de aceea îngerul a iesit frumos, cu aripi, aripile fiind o garantie a unei mai rapide disparitii).
Omul acela suferind si-a mărturisit suferinta, creând îngerul.
Dar câte nenorociri i s-au întâmplat de atunci acestui simpatic personaj!
Mamele, poetii si îndrăgostitii l-au coborât printre noi si l-au banalizat.
Îngerul si luna, de dânsii trebuie să ne ferim în poezie ca si în viată.
De aceea să nu ne mai comparăm iubitul cu îngerul; să-l lăsăm să se urce pe aripile lui străvezii, undeva sus.
În alt veac el va coborî din nou în versurile noastre.
Va fi proaspăt, nefardat, cu rochia frăgezită de cer si va ateriza pe umărul unui mare poet, încă necunoscut.

*


Să nădăjduim că va fi un înger cu destulă personalitate ca să nu se lase comparat când cu femeile, când cu copiii. Vă închipuiti un rol mai nobil, pe lângă acela de metaforă.
Poate că una din mâinile lui va tine flamura unei păci vesnice si poala îi va fi plină cu fel de fel de sticlute cu elixiruri, pentru frumusete, pentru bătături, pentru etc.
Însă toate acestea sunt visuri. În vreme ce eu scriu, cârduri de îngeri au iesit la plimbare pe Carol*. Unii sunt înalti, altii nu pot merge, altii stau în cărucioare, dar oricât de tineri ei întind mânutele lor albe si grase spre tot ce este strălucitor si trecător în lume: vitrine, automobile si chiar tramvaie.
Încă o caracteristică pe care o uitam: îngerii n-au, sau nu se cunoaste că au, sex.
Cu drept cuvânt e o minune, cum de s-au înmultit asa. Astăzi îi găsim în gura tuturor poetilor, îndrăgostitilor sau chiar a oamenilor de stat, când vine vorba de "îngerul păcii".

*Arteră principală din Iasi



MAGISTRATA

N-as vrea să se spună că fac feminism.
Feminismul, asa cum îl văd eu, nu "se face", e un fenomen natural, care se întâmplă pe deasupra noastră si la care contribuim fără să stim.
O femeie se urcă în avion si trece Atlanticul, alta scrie o carte sau descoperă un nou element chimic, altele din ce în ce mai multe umplu universitătile. Toate fac "feminism". Ceva mai mult. Fiecare bărbat care-si respectă ca pe un tovarăs sotia, fiecare profesor care explică studentelor lui, face feminism, si-n măsura în care cultura înseamnă dreptate, fiecare om care citeste o carte face feminism.
Si, în felul acesta, îl fac si eu.
Am discutat cu un coleg, viitor magistrat, problema criminalitătii si a pedepselor în legătură cu nebunia.
D-sa era de părere că oricum individul trebuie pedepsit pentru că: nici o crimă fără pedeapsă (asta în latineste).
Si ochii lui fericiti străluceau de bucurie că si-a amintit propozitia latinească.
"Dar, i-am spus eu, dacă d-ta ai fi acela?" S-a speriat: "Cum? Eu sunt sănătos!" "Oricui i se poate întâmpla într-o bună zi un acces de epilepsie. Suntem sănătosi până într-o zi. Îti cunosti toti strămosii?" "Nu." Si am căzut încetul cu încetul de acord, că în ciuda faimosului principiu formulat latineste, un criminal nebun nu poate fi pedepsit.
Însă toate acestea după ce viitorul magistrat s-a simtit putin în pielea acelui nenorocit, care făcea obiectul discutiei noastre.
M-am întrebat atunci, cum ar putea un om să judece drept, situatii în care niciodată nu s-ar putea el însusi afla?
Magistratii (totdeauna bărbati) judecă de-o pildă crima de pruncucidere, de avort si viol, si totusi ei nici în închipuire nu pot simti ca o fată care-si aruncă în fântână copilul, ca o femeie care-si provoacă sau provoacă un avort, sau ca una care este violată.
Totusi ei trebuie să aplice niste texte moarte de lege (fapte pentru ei tot asa de străine, ca acelea care se petrec în clipa asta în altă planetă).
S-a întâmplat ca vreo câtiva bărbati să înteleagă dramele unui suflet feminin. Amintiti-vă de Tolstoi, Flaubert, Balzac etc.
Dar nimeni nu va pretinde că viitorii si prezenti nostri magistrati sunt Balzaci si Flauberti.
Si, fără să fac feminism, mi-am zis că multe lucruri trebuiesc judecate de femei. Un bărbat nu naste. De ce să aibă pretentia de a simti si a întelege o mamă?
E tot asa de copilăresc ca si atunci când o femeie ar vrea să simtă milităreste.
Bineînteles, nu se vor face magistrate din tinerele noastre duduci, preocupate exclusiv de linia buzelor lor fardate.
Toate acestea rămân adevărate până în clipa când cineva ar dovedi că justitia nu are nici o legătură cu psihologia si cu complexul vietii trăite si că, dimpotrivă, totul se reduce la formularea cât mai corectă a unui text oarecare.

("Iasul", mai 1938)



STUDENTA

Tânără si bizară creatură, studenta a apărut în viata târgurilor noastre universitare acum 60-70 de ani
În alte tări, mult mai de timpuriu, dar niciodată nu cred să fi fost (cel putin la noi) mai rău înteleasă si mai putin iubită.
Într-o toamnă coboară din tren la Iasi, Bucuresti, Cernăuti sau Cluj, are un taior nou, o servietă la fel, e întovărăsită de mama sau de tata.
Obrazul ei nefardat se întoarce la dreapta si la stânga si cu mândrie si entuziasm ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă!
E adevărat că tutela mamei o supără, dar va rămâne singură; si într-adevăr mama pleacă.
În neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grădina de-acasă, de fratii mai mici, de câinele din curte, toate sunt parc-ar fi murit, si studenta plânge.
La universitate, a doua zi totul e coplesitor... larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor ei colegi. Undeva în coltul inimii, studenta se gândeste: voi învăta, voi avea note mari, pe urmă o să câstig bani si o să-i trimit acasă.
Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studentii îi fac loc lângă dânsii si se întâmplă s-o privească lung câte un profesor.
Ea se gândeste la gospodăria grea de acasă. O vede pe maică-sa aplecată deasupra fierului de călcat si dintr-o dată păseste agresiv, priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune:
Eu am să înving...
Dar felul ei de a fi nu place nimănui; nici proprietăresei, nici colegilor, nici profesorului sau asistentului care au privit-o lung.
Nu s-a împlinit luna, si studenta vede că n-au să-i ajungă paralele: îi trebuie cărti, masa e scumpă si dacă se duce necoafată la curs, colegele zâmbesc.
Atunci îsi face prieteni, împrumută cursuri, învată să zâmbească plăcut.
Si felul ei de a fi nu place nimănui. "Emancipată", spune doamna proprietăreasă, când o vede vorbind cu băietii.
Studenta nu dezarmează. Dar în fiecare vacantă i se spune acasă: cartea e scumpă si nu-i pentru fete, caută să te măriti curând. I se găseste chiar un pretendent.
Ea spune: nu-l iubesc si se gândeste: li-i greu de mine.
Acum, fără voia ei se gândeste la bani, la un măritis avantajos, la moarte, si tocmai în clipele acestea de grea cumpănă apare El (scris cu literă mare). Îi vorbeste frumos, o îndeamnă să se distreze, să fie curajoasă.
Se duc la cinematograf, la berărie, la strand.
Cei de-acasă află si-o întreabă dacă domnul are gânduri serioase.
În vremea asta vin si trec examenele.
Câteodată studenta se încăpătânează să le dea, însă obtine note mai mici.
Ceva i s-a destrămat în suflet si parcă tot ce-a făcut odată e un film.
Încep s-o plictisească oamenii, bănuitori si străini, ar vrea să fie mică si să se întoarcă acasă.
Studenta despre care scriu, câteodată se mărită, să-si uite sufletul cârpind ciorapi.
Alteori se sinucide, pentru că El, prietenul care-i vorbea frumos, a lăsat-o. Foarte adeseori se fardează prea tare si are aventuri amoroase.
Foarte rareori realizează ceva.
E profesoară, avocată, doctorită. Însă nu uită când trece pe stradă să suspine:
- Oh! studentele din ziua de azi!

("Iasul", 13 iunie 1938)



ORASUL CU MINUNI

(Fragmente dintr-o lucrare neterminată.
Subiect: întâmplări si personaje dintr-un oras unde copiii erau fericiti, pentru că un om trist îi iubea mai mult decât orice.)

...Când gospodinele treceau spre piată, d-ra Vanda stătea de acuma în fata tejghelei, ocupată să ajusteze o rochită sau să picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dădeau vesele bună dimineata si fata răspundea, iar dacă se simtea veselă din vreo pricină oarecare amândoi obrajii săi făceau două gropite când ea surâdea si fiecare se simtea atunci multumit privind-o.
Toată lumea din orasul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii săi cumpărători întocmai ca o zână bună, îi ridica de subtiori până la rafturile de sus ca ei să-si aleagă păpusa, fetitelor le îndrepta motul din păr, băietilor (care veneau să cumpere paiate si maimutoi), le aranja mai bine reverul hăinutei "marinar" si pentru fiecare din clientii ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, piscoturi si fructe zaharisite. Si-n orasul acela erau copii multi si se cumpărau mereu păpusi.
Însă nimenea nu bănuia că se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de măiestrite ieseau păpusile din mâna cea subtire si albă a fetei, că sufletele copiilor mici, morti de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în păpusile de pâslă si portelan si rămâneau întemnitate acolo. Adeseori seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângă lampă, un murmur ciudat, un suspin usor înfiora aerul si ea ridica o clipă ochii si asculta speriată, dar îndată se linistea zicându-si că i s-a năzărit si totusi, fără voia ei, d-ra Vanda se gândea că prea sunt mari si rugători ochii cei neînsufletiti ai păpusilor, prea o urmăresc aceste priviri dureroase ce parcă ar vrea să plângă si nu pot. Însă de unde să-i vină-n minte d-rei Vanda că zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de portelan si pâslă, că sufletele acestea sunt vii si simtitoare si că sufăr de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte si plâng de durere că s-au prins în aceste capcane frumoase.
Cine ar fi crezut că luminosul, coloratul atelier de păpusi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?
Fără îndoială că nimeni, d-ra Vanda râdea făcând gropite în obraji, ridica de subtiori clientii mărunti care priveau pe rând ochii mari si stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - si soarele lumina coltul acela tihnit si părea că râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu si mai ales în părul frumoasei vânzătoare.
Un domn foarte zvelt si tânăr care locuia în casa de vizavi de o săptămână, de când se mutase acolo, nu mai părăsea fereastra dinspre stradă; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid si atât de visător parcă n-ar fi trăit pe lumea aceasta. Într-o dimineată, când d-ra Vanda se asezase abia după tejghea, el veni cu fata toată surâzătoare si ceru o păpusă: "Pentru o nepotică de-a mea", adăugă grăbit, desi d-ra Vanda, făcând drăgălasele sale gropite în amândoi obrajii, îl poftea să-si aleagă una fără cea mai mică umbră de îndoială că scopul său ar fi altul decât acela de-a cumpăra o păpusă. Tânărul trecu după tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele păpusi, pe care ea, binevoitoare, le arăta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" si clătina plin de voie bună capul la fiecare vorbă a d-rei Vanda, privind-o atât de mult si fierbinte în ochi, încât fata se făcuse mai trandafirie decât păpusile ei si nu stia ce să spună.
Atunci, ciudatul cumpărător tresări ca trezit din somn si - peste măsură de grăbit - alese la întâmplare o păpusă. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca si cum nici nu l-ar fi văzut, cuprinse în palme capul fetei si vorbi cu glas soptitor si parcă trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".
Din ziua aceea vânzătoarea de păpusi fu si mai frumoasă, gropitele din obrajii săi răsăreau mereu si diminetile ea cânta cu o voce puternică si clară, care făcea pe trecători să întoarcă totdeauna capul si să surâdă, fiindcă toti stiau în oras că d-ra Vanda se logodise cu-n tânăr, străin ce-i drept, însă pare-se foarte de treabă si bogat.
Mai erau vreo câteva zile până la nuntă, era seara târziu si, ca de obicei, logodnica cea fericită lucra lângă lampă. Cu o pensulă subtire, ea desena arcul unei guri de păpusă; deodată se auzi un fosnet în spatele ei si niste zgomote usoare. Speriată, d-ra Vanda se ridică si privi împrejurul ei.
Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, păpusile înviate ca prin minune săreau tinându-si cu gratie rochitele cu o mână, săreau cu râsete mici răutăcioase, veneau lângă d-ra Vanda si se agătau de fustele ei, vorbind toate deodată, cerându-i parcă socoteală, si d-ra Vanda îsi acoperi cu amândouă mâinile ochii si, strigând, alergă până în stradă.
Ce credeti? Când au venit vecinii, păpusile viclene erau la locul lor si nimeni n-a vrut să creadă povestirea caraghioasă a fetei. D-ra Vanda fu dusă la spital si, Doamne, ea e atât de blândă, toti o iubesc acolo, căci toată ziua stă nemiscată, tăcută, ferindu-se să clipească măcar si numai când Alec a rugat-o, plângând, să spună ce-i cu dânsa, ea a surâs, făcând pentru ultima oară drăgălasele ei gropite si a zis punându-si degetul pe buze: "Te înseli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o păpusă".

*


Cele ce vreau să povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oras, un oras cu străzi prost pietruite si cu multi pomi, unde fiecare stie totul despre celălalt, într-atât sunt de putini si de plictisiti oamenii acolo.
Un om din cale afară de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopăta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strălucitori si un surâs din cele mai plăcute din câte mi-a fost dat să văd.
Până aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate că arăta ca toti oamenii, părea că tine cu tot dinadinsul să se deosebească prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildă, el avea o casă mare de piatră, cu nenumărate feresti înguste si boltite pe care însă nu le deschidea niciodată; în jurul casei era o imensă grădină unde nu cred să fi lipsit vreun soi de plantă, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovită dragoste fiece firisor de iarbă, si totusi nimeni nu văzuse pe dinăuntru acest mic paradis, adică vom vedea numaidecât că aproape nimeni.
Când mergea pe stradă, el avea totdeauna o carte în mână, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacă îi vorbeai, după ce te privea o clipă batjocoritor, făcea un "Hm", care părea că vine din burta lui rotunjită, si pleca schiopătând mai departe, si totusi nu era rău, nu, Doamne fereste! dimpotrivă, marea lui avere (căci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca să facă bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Tinea să fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, să fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau frică de el, i se repezeau deodată în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricină că nu vorbea decât cu copiii si din pricină că fiecăruia, până a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trăiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacă vreun micut zdrentăros, cu nasul vânăt si murdar, stătea vrăjit lângă vitrina magazinului cu jucării, Toto răsărea ca din pământ lângă el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celălalt si după ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stăpâni o mare emotie, îl ruga pe copil să-i facă plăcerea de a-si alege o jucărie, dar una oricât de scumpă, pe care, iată, va plăti-o el imediat. Putin timp după venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grădina publică, toti omuletii îsi lăsau jocul si-l înconjurau, i se agătau de haine, uneori pătându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lăsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasă, de să te strâmbi de râs.
Poate că-n celelalte orase vor fi existând copii care să nu creadă în existenta zânelor si a lui Mos Crăciun, în orăselul nostru însă, datorită lui Toto, asa ceva n-avea cum să se întâmple.
În noaptea Crăciunului, un Mos Crăciun cu barbă, cu sac doldora si cu povesti blânde cum îi sade bine unui Mos Crăciun, colinda toate casele unde erau copii, si asta mai înainte ca ei să adoarmă, asa că fiece copil putea să-l vadă si să-l tragă de barbă convingându-se că nu-i o arătare. Oamenii răi spun că Toto plătea pe cineva, îl deghiza în Mos Crăciun si-l trimitea să împartă jucăriile cumpărate de el mai dinainte; dar eu sunt sigură că era un Mos Crăciun adevărat - atâta doar că Toto îi dădea lista tuturor copiilor, chiar si a celor mai săraci, si convenise cu el să nu mai vină după miezul noptii.
Primăvara, prin mai, Toto dădea în grădinile lui o mare serbare, bineînteles numai pentru copii. Când o mamă voia să-si ameninte copilul, spunea: "N-am să te las să te duci la serbarea lui Toto". Era tot ce putea să fie mai trist pentru un copil din orasul acela - căci serbarea era într-adevăr minunată.
Închipuiti-vă: Toti copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sută se legănau printre frunze ca niste fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Mesute mici, pline cu toate bunătătile, erau răspândite printre flori, la cea mai mică adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie si tufisurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agătase Toto în crengile lor.
Când intrau pe poarta larg deschisă a grădinii, copiii rămâneau cu gura deschisă, si de atâta plăcere si bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevărate zâne subtiri si sprintene, învăluite în întregime în văluri străvezii de toate culorile si prinzându-le mânutele lor durdulii sau luându-i de-a dreptul în brate, începeau să-i poarte prin paradisul acela pregătit pentru ei. Odată grădina plină de voiosia copiilor, Toto apărea si el într-un costum grozav de caraghios, cu papuci imensi cu vârfurile întoarse până la frunte, cu pantalonii strâmti tare si colorati tipător si cu o bonetă împodobită cu clopotei pe cap, si câte nu scornea el ca să-i facă să râdă întruna.
Se zice că sărea asemeni unei mingi, că mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel Toto stia să imite orice.
Si-am uitat să vă spun că în tot timpul acesta o muzică nepământeană, duioasă si veselă totodată, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu-l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz si bănuitor, el nu putea să-i ierte lui Toto că nu trecuse niciodată pragul bisericii si că nici nu se sinchisea să-i dea bună-ziua pe drum. "Domnilor, obisnuia să spună amicilor săi mai apropiati preotul, acesta-i însusi necuratul. Dumnezeu mi-i martor c-am zărit sub haina lui caraghioasă vârful unei cozi, priviti-i mai bine chipul, mersul si obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici rază de soare nu pătrunde? Dragostea lui pentru copiii nostri e, de asemenea, un lucru care-mi dă de bănuit."
Iar dacă cineva, amintindu-si zâmbetul plăcut al lui Toto, încerca să protesteze, preotul îsi iesea cu totul din fire si continua cam în felul acesta: "Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamă, ei da, cum îl cheamă, doar nu vei vrea să zici că Toto (si cu cât dispret pronunta preotul silabele acestea) e un nume? De unde are banii pe care-i zvârle asa si ce vrea, la urma urmei, cu săriturile si mutrele lui caraghioase?" (Aici preotul rotea fiorosii săi ochi si îndată se apleca la urechea tovarăsului, cu un aer misterios.) "Să-ti spun eu ce vrea - vrea să prăpădească sufletele copiilor nostri nevinovati" (Preotul n-avea, dealtfel, nici un copil).
Ascultătorii simteau fiori neplăcuti si în sinea lor trebuiau să recunoască, totusi, că prea mult mister pluteste în jurul acestui Toto si că se poate că nu-i lucru curat la mijloc.
Dar copiii nu era chip să fie scosi de sub vraja darnicului vrăjitor. S-a întâmplat chiar că o fetită, pe care mama ei, evlavioasă, a oprit-o să se ducă la serbarea anuală din grădinile lui Toto, a încercat să se sinucidă.
De atunci nici o mamă nu s-a mai împotrivit ca Toto să-i fericească după inima lui copilul. Si apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca să nu-ti fie simpatic: dacă era vreunul bolnav în oras, el întovărăsea pe doctor când venea în vizită, îsi deserta buzunarele miraculoase la capătâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii si în tot timpul acesta chipul său era atât de galben, ochii asa de rătăciti că îti făcea rău să-l privesti. În schimb, era o adevărată plăcere să-l vezi pe Toto, când se năstea în orăselul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred că cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, văzându-l cum face pe rând ca oaia, ca găina si ca rătoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse si mai ciudate haine si-si freca mâinile scurte si groase cu atâta multumire, de puteai să juri că i se naste lui, si nu cine stie cărei familii nevoiase, o nouă odraslă.
Multi ani au mai trecut astfel în orasul cu cei mai fericiti copii, si Toto era mereu neshimbat, ajunsese să intre în viata normală a târgusorului si nimeni în afară de preot nu-si mai bătea capul cu misterul său; poate străinii rari care picau din când în când pe acolo.
Si într-o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele orasului: "A murit Toto". Si toti erau asa de mirati, parcă până în ziua aceea n-ar fi stiut că Toto o să moară si el odată, ca toată lumea.
Ei, si stiti ce s-a găsit în camera cea mai misterioasă din misterioasa casă a lui Toto?
Un sicriu de argint cu capacul de sticlă si în el, îmbălsămat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto care murise demult.

(Din volumul "Cântarea muntilor", B.P.T., 1988)



MAGDA ISANOS - ARTICOLE INEDITE


(Scrise imediat după întoarcerea din refugiul în comuna Drăganu, judetul Arges, în toamna lui 1944 (septembrie-noiembrie), înainte de a muri, în articolele, cu exceptia unuia, inedite, respiră, împletite strâns, regretul, revolta si speranta. Euforic si patetic, sfârsitul războiului era, cel putin în aparentă si în visurile generosilor precum Magda Isanos, un început, de la care asteptau o lume mai bună. Intensitatea sperantei lor înselate face ca epoca următoare să ne apară si mai dramatică.)

[Cetim cu surprindere...]

Cetim cu surprindere în Scânteia No. 18 an I din 8 X 944, un articol întitulat: "Strigoii n’au ce căuta în Moldova". Din rândurile groase si fără iscălitură reesă lucruri neadevărate, probabil autorul nu-i moldovean, nu cunoaste cum s’a petrecut refugiul nefericitilor locuitori ai provinciei greu încercată de războiu si ceiace este mai trist, a scris înainte de-a se informa. Socotindu-l de bună credintă vom căuta să-l lămurim, întrucât suntem unul din cei care cunoaste, întâmplător, lucrurile. N’au fugit din Moldova numai: „slugile vânzătoare de tară ale lui Hitler care se refugiau din fata mâniei poporului”. Aceste slugi, în care vrea să lovească autorul articolului, erau de fapt fugite mult înainte ca armata rosie să se fi apropiat de Prut; atât ei cât si averile lor agonisite din jaf, în acel moment erau puse bine la adăpost tocmai lângă cealaltă granită a tărei sau chiar în străinătate. Iar cei care fugeau în momentul apropierei iminente a frontului erau în marea lor majoritate oameni necăjiti, functionari mici, cu’n salar de mizerie, muncitori si tărani îngroziti nu de judecata poporului ci de războiul care urma să se dea peste capetele lor, în clipa imediat următoare când Moldova devenea teatru de războiu. Au fugit de groaza mortii în trenuri descoperite, îngrămăditi, era încă iarnă si-au călătorit săptămâni de zile, deasupra lor ningea si ploua; copiii înghetau si erau svârliti ori îngropati pe marginea terasamentului. Femei gravide-au născut în vagoane de marfă, bătrâni au murit, neputând îndura oboseala. Am fost între ei, i-am văzut. Nu erau profitorii regimului, ci victimele lui, nu plângeau averi agonisite prin crimă, ci bunuri modeste, fructul unei vieti de trudă. După ce-au ajuns la destinatie, toti acestia si încă un număr de nu stiu câte mii de premilitari ridicati cu forta au devenit cersetori. Căci stăpânirea se interesa prea putin de ei. Functionarilor li s’a plătit (la unele institutii) leafa pe trei luni cu titlu de împrumut; însă liberii profesionisti, micii proprietari si negustori, muncitorii – au rămas la voia întâmplărei. Nu putem sti câti au murit în mizerie si câti se mai sbat încă nădăjduind că se vor întoarce într’o zi acasă. Aceasta fiind realitatea, ar fi fost bine ca autorul articolului „Strigoii” să pomenească si de acesti năpăstuiti, victime-ale măcelului dezlăntuit de nebunia nazistă. Alături de înfierarea functionarilor venali, a îmbogătitilor si profitorilor de tot felul, înfierare pe care-am fi voit-o mai precisă, cu nume, căci sunt nume de toti cunoscute, să se ridice un glas si’n apărarea celor care, în pragul iernei, printre străini, fără bani si fără haine se sbat să găsească mijloace de transport si-un sprijin cât de mic pentru a reveni la gospodăriile lor. Scânteia, ziarul partidului comunist care luptă pentru dreptatea tuturor năpăstuitilor, nu poate să nu aibă un cuvânt de spus si în această tragică chestiune – a întoarcerei moldovenilor la vetrele lor. Căci îmi închipui că nimenia nu va avea îndrăzneala să sustie că noi toti moldovenii fugiti din fata războiului pustiitor suntem fascisti, îmbogătiti de război sau mai stiu eu ce criminali care ne’ngrozim de judecata poporului…”

[Copiii îngheată de frig...]

Copiii îngheată de frig. Si nu’s lemne. Nu poti cumpăra decât dela depozitarul tău, din cartierul unde locuiesti. La acesta te trimite toată lumea. M’am dus deci cu inima plină de groază si sperantă (foarte putină, dar însfârsit, sperantă). Am un copil de trei ani care’ngheată, m’am hotărât deci să fiu supus, zâmbitor, gata la orice concesiuni, etc. si m’am prezentat domnului Marinescu depozitar de lemne în Popa Nan. Dumnealui însă n’are chef să vorbească. Îmi arată curtea goală
– Nu’s lemne. Dealtfel nu esti înscris
– Ba da sunt. Este înscris socrul meu. Pe bonul lui vreau să iau; cel putin o sută de Kgr. Avem copii în casă, gândeste-te.
– N’am, spune domnul Marinescu, si nici nu voi avea. De asta nu mai fac înscrieri decât în măsura posibilitătilor. Si-mi aruncă o privire repede. Lucrul mi s’a părut ciudat. De unde stie domnul Marinescu că nu va avea lemne. Cum de-a pătruns asa de bine tainele ascunse celorlalti muritori, tainele viitorului. Oricât ar fi el depozitar de lemne în timpurile (acestea) grele, asta tot n’are de unde-o sti. M’am dus deci la gară, la Obor. Acolo erau vagoane de lemne si cărute care încărcau. Un domn care părea să fie "mare" pe la C.A.P.S. a binevoit să mă lămurească:
- Depozitarii au primit lemne, pentru satisfacerea nevoilor urgente.
- Al meu n’a primit, spun cu tristetă.
- Unde locuiesti?
- Pe Popa Nan 49
- Cum n’a primit. Acolo-i Marinescu, i-am dat lemne de curând. Trebuie să aibă. Fă reclamatie.
Între timp, niste domni foarte bine îmbrăcati si bine hrăniti, care nu scoseseră tot timpul nici-un cuvânt, plecară în urma cărutelor încărcate vârf.
- Oare cum au făcut de le-au găsit?
- Cum? râse un pârlit care se’ntorcea ca si mine cu buzele umflate, au plătit dublu si le-au luat dela rampă. Lemnele se vând, celor care nu se uită la pret, dela rampă. De asta depozitele sunt goale.
M’am întors la domnul Marinescu. L’am implorat. M’am umilit. Zădarnic. Dumnealui mi-a arătat un registru unde un inspector iscălise cu acoladă si de unde reesea că depozitarul meu îsi făcuse datoria de-a aproviziona pe cei din cartierul său… în măsura posibilitătilor. Astfel după o zi de alergătură zădarnică, m’am pomenit iar acasă în ghetăria mea. Mă învelesc cu paltonul si încerc să dorm. Copilul tuseste si nu se mai joacă.

[Stau lângă o scoală primară...]

Stau lângă o scoală primară. Si’n fiecare zi, la amează, văd iesind copiii. Strada se umple deodată ca albia unui pârău după o ploaie văratecă. Soarele devine mai luminos si inima mi se umple de sperante. E casicând as vedea venind spre mine viitorul. Acel viitor spre care privim mereu dar pe care prezentul cu scăderile lui îl covârseste în momente de oboseală. Copiii trec fără să mă vadă, hainele lor multicolore, fundele din părul fetitelor, capetele tunse-ale băetilor gata mereu de bătaie, totul mă’nveseleste. Dacă ar sti ei cât bine îmi fac, reamintindu-mi cu prezenta lor în fiecare zi, că lumea nu sfârseste cu noi, acestia, care-am suferit poate prea mult ca să mai putem fi fericiti vreodată. Ei, în schimb, vor avea tot ce ne-a lipsit. Ascult glasurile-argintii, nevinovate, fiecare e un îndemn si-o mustrare. Trebuie să lucrăm pentru copii. Pentruca cel putin ei să nu cunoască umilinta, foamea, războiul si toate degradările trupului si-ale sufletului. Această imagină a copiilor care se revarsă pe străzi la ora amiezei, ar trebui să stea pururi înaintea fiecăruia dintre noi. Cărturarul când ridică de jos condeiul să scrie, să se gândească la ei. Si cel care strânge pusca pe front să-i aibă în inima sa. Fiecare care munceste în orice fel si care-are-o răspundere mică sau mare – ar trebui să nu’nceteze de-a-i avea înaintea lui, căci de fapt generatia noastră si încă multe după noi vor trebui să muncească din răsputeri pentru o lume mai bună, o lume de lăsat mostenire copiilor care se joacă în fata casei mele si-a dumitale cetitorule. Dar asta-i se’ntelege-i mai greu. Să iubesti viitorul si să te simti dator fată de cei care vin. Fascismul a’nvătat pe tinerii-acestei tări o lege mai simplă, mai usor de urmat – aceia a bunului plac sprijinit de fortă. În locul iubirii de oameni au pus ura, care e vai, mai usor de cultivat si-al cărui „dinamism”- am văzut unde-a dus omenirea. Toti cei care se simt cuprinsi de milă când se vorbeste de epuratie si de pedepsirea fascistilor vinovati de dezastrele la care-am asistat, să-si îndrepte privirile lor miloase si’nlăcrămate spre tinerii otrăviti de doctrinele totalitare; tineri care-au devenit cu-atâta usurintă asasini ai profesorului Iorga si-ai altora mai putin însemnati dar la fel de nevinovati, tineri care urăsc viata cu’nversunarea cu care-ar fi firesc s’o iubească. Să-i privească, domnii milosi si să spună: acest spectacol nu-i umple, nu i-a umplut de groază? Iar dacă da, atunci cum pot cere milă pentru otrăvitorii tineretului român?Si-apoi să ne’ntoarcem la copiii, astăzi de scoală primară; de acestia nu-i este milă nimănui? Dacă fascistii rămân liberi, ei vor face dintrânsii ceiace-au făcut si din ceilalti, apologeti ai urei, ucigasi fanatici, oameni care nu slujesc decât moartea. Suntem datori să pedepsim pe vinovati. E o datorie sfântă nu numai fată de victimele nevinovate care din mormintele lor nu mai pot cere dreptate, ci mai ales fată de copii, fată de tara de mâine care nu mai trebuie să cadă pradă dusmanilor de ieri si de totdeuna. Mila pentru fascisti se confundă cu ura pentru oamenii cinstiti, muncitori si’ncrezători în dreptatea care trebuie să vină odată. Evrei si rusi au fost ucisi pentru marea vină de-a se fi născut din părinti evrei sau rusi. Atunci putine glasuri si-acelea cu sfială au vorbit de milă. Astăzi se cere pedepsirea fascistilor, a hitleristilor si-a îmbogătitilor de război, toti-acestia au fost liberi să nu fie ce-au fost si să nu săvârsească crimele pe care le-au săvârsit. Nu li se cerea pentru asta decât un dram de constiintă omenească. N’au avut-o. În folosul lor propriu sau al stăpânilor lor au trimis la moarte sau au ucis cu propria lor mână zeci si sute de nevinovati. Prin propaganda lor - au dezlăntuit războiul din care-au tras foloase – si l’au continuat ani de zile după ce devenise evident pentru oricine că-i un războiu pierdut. Si’n folosul acestora se invoacă mila. Dar trebuie să spunem fătis că o astfel de milă ar fi nerusinare si-o greseală de neertat, pe care’n curând am plăti-o scump. Franta – care e, mi se pare, o tară mai profund democrată decât noi a păsit îndată la epuratie. Citim, c’au fost executati cutare si cutare criminali de războiu. În Anglia – deasemeni, glasuri severe se ridică de pretutindeni. Numai la noi în tara lui hatâr-bacsis, lumea se cutremură de milă. De sase săptămâni nici-un vinovat n’a fost adus în fata vreunui tribunal. Metodele naziste trebuesc, se’ntelege excluse. Totul să se petreacă la lumina zilei, arestarea si judecarea vinovatilor celor mai vinovati să nu excludă dreptul de apărare. Să fie date publicitătei toate documentele acuzatoare. Fiecare să-si poată da seama de întinderea si grozăvia crimelor – precum si de justetea pedepsei. Până când nu se va face aceasta, nici un pas înainte nu-i cu putintă. Iar cât despre cei prea milosi o să le spun ce mi-a spus mie-o tărancă văduvă din războiul trecut si mamă a doi fii morti în războiul acesta: "Si când mă gândesc, buna mea doamnă, că ăi de-au făcut războiul or să aibă si ei o singură moarte ca mine si ca dumneta!" Magda Isanos

[Milă pentru fascisti?...]

Dela 23 August încoace, de vrei ori nu, auzi mereu un cântec foarte duios, te miri chiar cât de dulce grai pot scoate urlătorii de până ieri, cât de frumos se gudură si-ti vorbesc de tolerantă, de respectul ideii si-al persoanei umane. Ei-ar vrea cei dintăi să se bucure de toate-aceste libertăti pe care le-au urât cu'nversunare si le-au dărmat cu furie oriunde le-au găsit. Să se bucure si mai ales să-si dosească crimele lor de neertat. Blândeta lor prefăcută, contine foarte mult cinism. Au aerul de-a spune: "Ce să-i faci? Sunteti obligati să ne suportati, democratia vă obligă, în ce ne priveste am fost totalitari, asa că vezi n'am putut face altfel decât să ne schingiuim victimele." Frumos limbaj, domnilor fascisti. Nu stiu pe cine vreti să'nselati din nou. Uitati se vede că tara vă cunoaste prea bine, azi, după ce patru ani v'ati arătat arama. Ati putut ucide si desfiinta moraliceste oameni care n'aveau altă vină decât aceia de-a se fi născut evrei. Nimenia nu-si poate alege părintii sau natia, totusi voi, duiosi tineri fascisti, ati găsit că fiecare evreu era destul de vinovat pentru a merita moartea. În ce vă priveste - ati putut să nu fiti fascisti. Ati putut îmbrătisa altă doctrină decât aceia a fortei brutale si-a urei oarbe. Ati fost liberi să vă abtineti de-a sluji pe nemti. Ati putut să nu faceti averi, în vreme ce'n numele "ideilor voastre" tineri tărani nevinovati mureau pe câmpiile Rusiei. Apoi ca functionari-ai guvernului si ca armată de ocupatie ati fost deasemenia liberi s'alegeti între-o purtare cinstită si una de jefuitori si ucigasi. Ati ales-o pe-aceasta din urmă. Si de vreme ce-ati fost liberi s'alegeti si-ati ales, de ce vă mai plângeti oare? Vă curg lacrimi de crocodil de grija că democratia se va "compromite" prin arestarea si punerea voastră la zid. Voi care-ati schingiuit pe cei nevinovati - si-ati stors cea din urmă vlagă a patriei îngenunchiate, vorbiti despre milă. Dar nu vă trece oare prin gând că singuri, prin propria voastră vointă liberă v'ati pus în afara legilor; în afara comunitătei omenesti, în rândul celor mai mari criminali, criminalii de război, împotriva cărora cu fermitate, fără dorintă de răzbunare si fără ură, tara e datoare să se apere si se va apăra...

[Răspuns unui tânăr]

Am citit în "Semnalul" un articol al unui tânăr de paisprezece ani; de fapt nu era un articol ci mai de grabă un strigăt se revoltă împotriva barbariei războiului în care fascistii au aruncat omenirea./.../Ce bine-ar fi dacă toti tinerii ar simti la fel cu acesta care semnează rânduri atât de admirabile! Dar sunt sperante ca si altii să fi înteles ceva din tragedia fără egal a războiului actual. La vârsta când ar trebui să se mai joace; maturizat – înainte de vreme – de atâtea sguduitoare realităti, tânărul nostru scrie cuprins de oroare: "Refuzăm fericirea bazată pe crimă". As vrea să-i spun, eu care am de două ori anii lui, că întreaga omenire civilizată a "refuza" faimoasa fericire nazistă. Din păcate nu s’a putut răspunde fortei decât prin fortă. Popoarele iubitoare de pace au trebuit să ia armele pentru a stârpi pentru totdeauna pe cei care si-au făcut din imperialism si militarism, din jaf si crimă o doctrină politică, un ideal de viată. Însă după ce sgomotul armelor va înceta, copiii de astăzi vor fi chemati mâine să judece trecutul si să hotărască viitorul. Când va veni pacea, să nu uitati ceia ce, copii fiind încă, ati văzut. Să nu faceti ceiace supravietuitorii si urmasii luptătorilor din celălalt război mondial au făcut. Să nu vă culcati pe laurii proaspeti, să nu vă lăsati biruiti de egoism, de oportunism si de toate ispitele unei vieti comode si usoare. Altii vor dobândi pentru voi victoria si pacea, dar vouă vă revine sarcina nespus de grea de-a păstra pacea. Pentru aceasta să nu uitati niciodată grozăviile războiului. Decâteori ati fi ispititi să trădati ideile democratice si pacifiste pentru vre-un folos personal sau pur si simplu din lene; să vă amintiti: schilozii, orfanii, mortii nenumărati, distrugerile vaste, cortegiul nesfârsit al suferintelor omenesti pe care copii fiind le-ati văzut. Toate-au fost cu putintă, numai datorită trădarei, coruptiei si lenei generatiilor dintre cele două războaie mondiale. Iar voi adolescentii de azi si făuritorii de mâine ai destinelor patriei să stiti că de veti gresi la fel, foarte curând veti vedea repetându-se măcelul care v'a îngrozit copilăria. Dar, nădăjduim, să fiti mai vrednici si mai fericiti si vă dorim să puneti temeliile păcei eterne. Totul este posibil si geniul omenesc nu cunoaste înfrângere si oboseală când îsi propune un tel de atins. Înaintea voastră siruri de tineri s’au lăsat atrasi de fascism. Profesori, conducători si propagandisti criminali – au reusit să impresioneze imaginatia tineretului prin simboluri si practici bizare. Ceiace era mai bun în tineri, dragostea de tară, înclinarea firească spre sacrificiul eroic, totul a fost aservit unor scopuri nemărturisite, scopuri criminale. Astfel, tinerii, care erau chemati prin generozitatea inimilor lor neîntinate de viată să sprijine progresul, pacea, dragostea dintre oameni, au fost siliti printr’o perversă operă de denaturare a adevărului, să slujească războiul si moartea. Băgati de seamă, ca la rândul vostru să nu fiti înselati. Dar, ce spun eu, ochii vostri au privit de timpuriu în fată, orori care nu pot fi uitate. Ati cunoscut fascismul, nu din cuvine, anume potrivite să sune frumos, ci din fapte. Adolescentii si chiar copiii cei mai fragezi au plătit tributul lor de sânge Molohului nesătios care este războiul. Nu, voi nu veti mai fi o pradă usoară pentru cei fără inimă si fără constiintă. Curaj, tinere prieten si nu uita că pacea este’n mâinele tale. Magda Isanos