Eusebiu Camilar - Proza

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

VULCAN


(Subiect: istoria nemaipomenită a unui ciob de ceaun, cules din gunoi si prefăcut în opait.)

Eu am apucat vremea opaitului. Lumina în casele săracilor. Pe al nostru îl păstrase mama de la bunica; bunica - de la maică-sa. Era fundul unui ceaun de schijă, aflat de strămosul nostru prin niste gunoaie de la marginea târgului. Asa s-a păstrat. Avea, drept la mijloc, un sigiliu cu un om dezbrăcat pân' la jumătate, izbind cu ciocanul într-o nicovală de unde săreau scântei. După ce am fost dat la scoală, i-am putut dezlega într-o zi si scriitura de sub sigiliu. Tocmai se sfârsise bulzul de seu si petica arsese pân' la capăt. Mama îl stersese frumos si se pregătea să pună alt seu si altă petică. Eu am luat opaitul, m-am uitat mult la faurul de pe sigiliu, căci mă obsedase ani de zile.
- Vul-can... am spus deodată, dezlegând scriitura.
Surorile mele se jucau pe cuptor, de-a împărătesele. Una din ele fusese prefăcută în mânză, de către uriasul Hapuc. A doua, în apă-vie. Astfel, cea prefăcută în mânză umbla si căuta apa-vie. Unde s-o afle? Îsi închipuia pletele surorii celeilalte ca niste codri. Obrajii - ca niste tăpsănele. Deodată, a prins a-i da la o parte, cu vârful degetelor, firicelele negre ale genelor si sprâncenelor.
- Iată apa-vie! a strigat ea, când sora cealaltă si-a deschis ochii limpezi si a izbucnit într-un râs vesel. Am găsit apa--vie, mamă! Vină si te uită în ochi la Lina...
- Vă dau eu îndată apă-vie, descultelor... i-a răspuns mama, pregătind seul. Sunteti mari, ati trecut de sapte ani. De ce nu vă apucati de scărmănat pene? Mâine, poimâine, vin petitorii la lelea.
Lelea, în ierarhia casei, era cea mai mare, îndată după mama. Ne mustruluia cum vrea, ne punea să stăm îngrămăditi pe cuptor când venea la ea unul cu mustăcioară neagră, bădita Toader. Mi-l aduc aminte că mirosea a busuioc. Mama umbla cu sfială pe dinaintea lui. Abia suna blidele în vatră. După aceea, ne făcea semn să fim cuminti si se ducea cu treabă prin vecini.
În ziua aceea, lelea se afla în cealaltă încăpere - casa mare - unde-si avea lăicerele de zestre.
- Vul-can... am spus eu înc-o dată si surorile de pe cuptor au tăcut din râs, impresionate de noutatea numelui.
- Cine-i acela? m-au întrebat.
- Opaitul! am răspuns eu. Asa-l cheamă: Vulcan...
- Sărmana de mine! a rostit mama. Ce tot spui, bre? Ce-i aceea Vulcan?
- Asa scrie pe opait, mamă. Cel ce l-a făcut i-o fi scris numele dedesubt, ca să nu se piardă...
De atunci, acelui hârb de ceaun i-a rămas numele "Vulcan" si a devenit parcă mai apropiat de noi. Era si el o fiintă a casei. Sta pe horn, sus.
Mai înainte, când dădeau mustele în el, ziua, nici nu ne păsa. Dimpotrivă. Ne bucuram când dihăniile se prindeau cu aripile în seu si bâzâiau grozav. Acum, pe bietul Vulcan îl apăram de muste. Puneam peste el sita de cernut făină. Seara, unul din noi îl apuca frumos, cu amândouă mâinile, îl cobora usurel până-n fata focului. O soră lua flacăra într-un vârf de pai - si să-l fi văzut după aceea! Lumina toate ungherele încăperii...
- Zi-i, Vulcan! îl îndemnam noi, privindu-l de jos.
Tin minte că l-am prins si pe el, o dată, într-un cântecel de joacă de-a baba-oarba. Înainte de a ne ascunde toti, care încotro, amenintam cu degetul:
Tu, Vulcan, să nu ne spui,
Nu ne spune nimănui:
Să ne caute, cotoarba,
Urâta de baba-oarba...
Cântecul a iesit în sat, s-a adăugat cu alte cântece de joacă, pe la alte opaituri. Cred că mai trăieste si azi.

II



Dar numele opaitului s-a mai răspândit si altfel. Era la noi pe o ulicioară un om voinic, rosu, poreclit Buhosul. Avea un câine alb, grozav de voinic. Mare mi-a fost ciuda, când a luat numele opaitului nostru si si-a botezat cu el câinele! Stiu că ne-am strâns atunci o multime de copii si ne-am dus la câine, să ne răzbunăm.
- Vulcan... l-am chemat încet, si când am văzut că javra îsi ciuleste urechile si mârâie, am revărsat asupra lui o ploaie de pietre. Una a nimerit în fereastra lui Buhosul si a avut mama ce plăti după aceea...
Dar numele avea să se răspândească neîncetat. De la câinele Buhosului a trecut la javra clăpăugă a doamnei festerese*. Era o dihanie cât o cârtită si dormea cap la cap cu festereasa, pe aceeasi pernă. Se pupau bot în bot, după ce mâncau dulceată, pe gang, la umbră. Asta n-am putut-o răbda. Am simtit că nu i se potriveste unei javre un nume asa de frumos! Unui câine voinic, cum era al Buhosului, i se potrivea. Dar cum să îngădui să-l deie unei javre, unei cârtite mârâitoare? M-am răzbunat si-mi pare rău si azi.
Într-o zi, cum mergeam la prins vrăbii pe pârâul Cânepii, am luat cu noi o multime de câini. Asa ne era năravul si nu degeaba ni se spunea că umblam cu câinii la păscut. Deodată, după ce prinsesem un sân de vrăbioi, am văzut cum vine pe o cărare javra, pesemne rătăcită de stăpână. Au dat năvală toti dulăii nostri! A fost o flocăială nemaivăzută! Javra festeresei a rămas în cărare, cu urechile rupte, spartă de colti într-o mie de locuri. Asa o văd si azi: prăbusită în cărărusa aceea si sângele i se scurgea la vale...
Dar ne-a plătit-o festerul, mie pe mie: a venit cu pusca si a împuscat toti câinii din vecini. Parcă-l văd: voinic cât un malac, cu pusca la ochi! Tărcus al nostru a zăcut trei zile cu alicele în pântece. I-am făcut o înmormântare frumoasă. Am oprit din curs pârăul grădinii. L-am potrivit pe Târcus într-o gropusoară. După aceea, am dat iar drumul apei. Cum din întâmplare băteau clopotele pe deal, la un mort, noi copiii, am început a plânge...
De atunci nu l-am mai putut suferi pe fester. Când îl întâlneam, săream gardul în grădini.
De la câini, numele opaitului a trecut la făpturi mai de soi. E destul să amintesc de armăsarul popii. Era cât dâmbul si negru ca pana corbului. Când l-am văzut, am spus:
- Acestuia, da, i se potriveste numele...

III



Cât de bine semăna cu faurul de pe opait, Vil-potcovarul! Asta, mai cu seamă când îi tîsneau scânteile de sub ciocan...
Tin minte că ne-am dus o multime de copii în usa covăliei si am prins a striga, arătându-l cu degetul:
- Vulcan... Vulcan!
- Scoate banii din ciocan!...
ne-a răspuns el, si l-a umflat râsul.
Dar nu s-a prins de el porecla. Avea si asa destule! I se spunea "Tâncul pământului", "Mustată arsă", "Cleste- tine-l cio-can-dă-i", si altele asemenea. Pentru că de câte ori treceam pe la el pe la covălie îl arătam cu degetul si-l porecleam Vulcan, mi-a pus si el o poreclă.
- Vulcan, Vulcan...
strigam eu.
- Pui de golan... mi-a răspuns el, zvârlind după mine cu o aschie de copită.
Într-adevăr, avea de ce-mi spune asa, pentru că tata era dus în lume, departe, la câstig. Porecla aceea m-a urmărit toată copilăria. Chiar si în pragul întâiei tinereti m-au mai blagoslovit cu ea, mai cu seamă feciorasii oamenilor cuprinsi. Strigau în urma mea, asa, cu deosebită plăcere, căci stiau cât mă doare. Si azi, când trec prin sat, pe lângă cete de copii, aud:
Vulcan, Vulcan,
Pui de golan...
Mă întorc si-i privesc zâmbind, în viorelele si-n stânjeneii ochilor. Să văd: oare după mine strigă? Dar nu! Se strigă asa, între ei, când unul face o poznă si strică jocul!

IV



Cine a spus că raiul se află pe altă lume, se vede că n-a gustat poame din grădina lui Bursuc. Aveau gust acriu si erau rosii pe crengile dinspre răsărit. Te ameteau goldanele si-ti lăsa gura apă după perele ciuciuvele. Cum să nu sari gardul, când îl vedeai pe Bursuc mergând spre crâsmă? Voinic ca bivolul, cu plete dese sub pălărie, când se aseza acolo, după masă, pârâia scaunul sub dânsul... Bea cu festerul, până i se înrosea nasul ca o goldană. În vremea asta, noi ne umpleam bine sânul cu tot felul de poame si o rupeam la fugă. Aveam un loc al nostru, unde le mâncam asa de repede si cu atâta poftă, că ne scăpărau dintii. Asta a mers asa, până spre toamnă, la coptul perelor pietroase. Atunci, bucuria raiului s-a sfârsit rău de tot. Ne-am fost urcat vreo sapte în vârful părului. Bursuc se prefăcuse de dimineată că merge la târg, cu o traistă mare în spate. S-a întors pe alte ulite si tocmai când ne era nouă lumea mai dragă, îl auzim la tulpină:
- Ian coborâti, câte unul, hotilor! He, va să zică, voi...
Întâi am rămas încremeniti, toti! Cum să coborâm în gura căpcăunului? Ne-am coborât din creangă-n creangă, am sărit jos, am rupt-o la fugă care încotro.
Fricos si slab, a rămas în vârful părului, singur Filimon.
- Mamă, mamă, vino si scapă-mă! plângea el în gura mare.
- He! Taci! a spus Bursuc, la o vreme. Coboară că nu-ti fac nimic, Filimoane! Nu striga asa, s-audă oamenii...
- Dar chiar nu mă bati? a scâncit Filimon, începând a scoborî.
- Nu, nu te bat! Esti si asa destul de prizărit! Mie mi-i milă de copiii slabi!
- Atunci cobor, a oftat Filimon. Da-mi lasi si perele din sân?
- Da, băiete. Ce, n-am destule?
Si Bursuc se prefăcea că râde cu bunătate, dar de fapt rânjea într-un dinte. De râs, nu putea râde niciodată. Căci pentru râs îti trebuie să fii întâi si-ntâi om bun la inimă. Destul că Filimon s-a lăsat păcălit. Când a sărit jos, vrăjmasul l-a însfăcat de gât. I-a tras atâtia pumni si i-a frecat urechile până ce băiatul nici n-a mai putut striga. S-a îmbolnăvit de-a binelea. Către scuturarea frunzelor era si el galben ca grădinile. Apoi, a venit iarna, si mi-l amintesc cum tremura de frig între pernele patului, cu toate că focul ardea zi si noapte.
În vremea asta, Vulcan al nostru îl păzea din înăltimea hornului si-i tinea de urât. Viforele galopau în lungul ulitelor, se izbeau de usi, săreau peste acoperisul casei, cu niste aripi albe, de fantasme. Fumul seului ne intra în nări, ne înnegrea obrajii. Totul mirosea a seu rânced. Tuseam toti, dar mai cu seamă Filimon tusea de cum se aprindea flacăra pe horn. Stupea sânge. Îi sticleau ochii în arsită. În iarna aceea am urât opaitul. Si nu numai din pricină că ne îneca fumul.
Într-o seară, s-a sfârsit turta de seu. Alta nu mai aveam de unde lua. Berbeci de tăiat aveau altii, nu noi. Se afla în gura podului o oală cu untură. De asta am urât opaitul: că a trebuit s-o împărtim cu el. O lingură în tigaie, alta în hârbul de pe horn. Dacă n-ar fi fost Filimon bolnav, floare la ureche! Stăteam pe întuneric, dar n-am fi dat hârbului un strop de grăsime. Asa, din pricina asta, mâncam cartofii tăvăliti prin sare. Uneori, mama punea untura în hârb cu atâta zgârcenie, încât flacăra abia se zărea cât o scânteie si abia se desluseau lucrurile din casă. Iarna se lungea cu geruri si cu viscole, în timp ce grăsimea din oală scădea de la o zi la alta. Ne era teamă la toti că într-o seară vom rămâne pe întuneric. Cel mai tare se temea Filimon. Peretii se afumaseră de-a binelea.
- Aprindeti lumina! a strigat el într-o noapte.
Ne-am desteptat toti. Flacăra opaitului murise.
- Si s-a sfârsit grăsimea! a oftat mama. De unde să iau alta? Care vecin îti împrumută din sărăcia lui?
A iesit afară si i-am auzit strigătul la gardurile vecinilor. S-a întors tot cu mâna goală, cum se dusese. Abia a treia zi a găsit seu, într-un sat vecin, unde pieriseră multe vite de dalac. Atunci, Vulcan ne-a devenit iar prieten, mai cu seamă din seara când s-au strâns la noi multe gospodine, la o clacă de tors cânepă. Parcă le văd, pe lăiti, în zbârnâitul fuselor. Degeaba trăgeau mucul de petică al opaitului, cu acul, ca să mărească lumina! Vulcan lucea în felul lui, ca un ochi de zgârcit. Tresărea si lumina frumos doar când se deschidea usa si intrau alte clăcase, rostind din prag:
- Bună seara, să crească claca mare!
- Să se ridice cânepa cât fetele, urau unii bărbati bătrâni, veniti de urâtul noptii.
Odată, când a intrat mosul Alexa-fluierasul, i s-a făcut îndată loc de cinste. O vecină a pus fundul de mămăligă pe cofa cu apă, si mosneagul s-a asezat frumos, mângâindu-si mustata albă. Nu se lăsa rugat, când era vorba de cântece. Îsi încerca fluierul. După aceea parcă încăperea se lărgea, grinzile parcă se ridicau undeva, sus de tot, si s-auzeau păsări de codru si ciocârlii. Mică era para opaitului, dar lacrimile tot se zăreau strălucind în genele femeilor. Mai cu seamă una, Duroaia, lăcrăma din tot nimicul! La botezuri, la nunti ori la mort, ea lăcrăma deopotrivă.
- Foaie verde trei aguzi,
a început mosul Alexa, punându-si fluierul pe genunchi, si Duroaia a stat din tors, simtindu-si o lacrimă fierbinte în vârful nasului.
- Că asa lăcrămezi tu... a dojenit-o încet vecina. La ce, Anică? Are să-ti sece lumina ochilor...
- Toate-s triste pe lume... a răspuns ea. Unde te-ntorci, numai lucruri triste. Bine că mai sunt lacrimile...
Peste sopotul lor, tremura glasul bătrân al fluierarului:
Foaie verde trei aguzi,
Sus în munti, la-nalte curti,
Sub cei pomi, sub cei pomuti,
Când boierii stau la masă,
Eu le tin lumina-n casă.
Când dau să m-asez si eu,
Boierii se uită rău.
Când iau o îmbucătură,
Mi-ajung lacrimile-n gură...
- Da, pretutindeni bântuiesc tristetile - a oftat Duroaia, stergându-si ochii. De ce, adică, dacă înting si eu în strachină, să-mi ajungă lacrimile-n gură? - He, Anică, sunt locuri unde lacrimile nu pătrund... Bunăoară, festerul: are atâta avutie, încât n-au unde mai încăpea si lacrimile... Ian uitati-vă afară: zăriti câtă lumină are el la fereastră? El are lămpi cu talgere albe, în timp ce noi n-avem seu pentru opaituri. Dar ce să mai grăim, când asa-i rânduiala lucrurilor...

V



Nu stiu de ce, după ce s-a dus mosul Alexa, m-a cuprins o dorintă grozavă să mă duc la fester, să văd cum arată lămpile cu talgere. M-am furisat afară. Am mers repede spre casa festerului, printre troienele mari cât gardurile. Suierau vânturile în brazi. M-am suit pe un prichici până la geamul larg, acoperit cu perdea albă. Dinlăuntru s-auzea râsul gros, puternic, al notarului, râsul ascutit al festeresei si cel aspru, hurducat, al festerului. Am zărit doar niste mâini cu inele si m-am lăsat păgubas, căci mă ardea frigul. Dar tot nu m-am stăpânit pân' n-am văzut capul boierului si lămpile cu talgere, în altă seară, când festerul a făcut clacă de dezghiocat fasole. Asa avea el obiceiul: ca să nu cheltuiască bani multi, tocmind oameni cu ziua, făcea clăci. Veneau mai cu seamă lingurari de sub Obârsia si fel de fel de copii săraci.
Tuturora, festerul le spunea "cumătru", ca să-i ridice în cinste. Pentru lucrul la clacă, lingurarilor le îngăduia să strângă vreascuri de prin păduri. Copiilor le dădea la urmă câte-o hrincă** de pâine si se duceau pe la casele lor cu credinta că li s-a făcut un mare bine si că festerul e bun de pus la inimă. Eu îl stiam altfel, de când cu împuscarea câinilor. I-as fi tras bucuros cu piatra-n cap. Totusi, i-am dezghiocat o noapte întreagă fasole boante, în dorul de a vedea lămpile. Când am deschis usa, am văzut lingurarii la para unui opait, într-o încăpere îngustă, cu peretii înghetati. Toti, după ce dezghiocau o păstaie-două, îsi suflau în mâini. Copiii stăteau cu picioarele sub ei, să si le apere de frig. M-am asezat între dânsii. Deghiocam, dar întruna îmi furisam ochii spre o usă căptusită bine. Tocmai pe când un lingurar începuse a povesti o întâmplare de la mosia Bursucilor, usa căptusită s-a deschis deodată. Capetele s-au întors toate spre o încăpere cu icoane multe. În mijlocul unei mese, între capetele musafirilor, lampa cu talgere strălucitoare semăna cu o pasăre din basm. O înconjurau pahare si carafe pline cu o băutură încă aburind. Notarul, descheiat la pieptul păros, râdea în hohote. Festereasa era rosie la fată. Între ei sta un fel de pocitură cu capul mic ca o măciulie, îmbrăcată în straie nemtesti.
-Stăpânul pădurilor, a soptit un lingurar, când usa s-a închis repede.
M-am lipsit de hrinca de pâine de la urmă si am fugit acasă. Filimon dormea. Luminita opaitului tresărea pe horn de câte ori treceau vântoasele pe deasupra casei. N-am cuvinte să spun cât de sărac si urât mi s-a părut atunci hârbul de ceaun! M-a cuprins o dorintă fără margini, să fug în lume si să trăiesc lângă lumina unei lămpi ca a festerului.
- Ce am văzut nu se poate spune, i-am soptit lui Filimon, culcându-mă lângă dânsul. Este la fester o lampă frumoasă ca pasărea măiastră. Cred că dac-o vezi o dată, n-o mai poti da uitării.
Filimon s-a ridicat în capul oaselor si aproape că râdea de bucurie:
- Are aripi? Dacă are aripi, poate zbura într-o noapte pân' la noi la fereastră. Ce păcat că nu mă pot coborî din pat, să mă duc s-o văd... Si ce mai are în afară de aripi?
- Are multe lucruri, Filimoane! Stă într-un picior alb, înalt, ca un cocostârc pe baltă. Fă-te sănătos mai repede, s-o vezi si tu...
- M-as face sănătos, dar babele spun că boala mea are numai un leac, zeama de hârlet. Stii ce-i aceea?
Am tăcut mult. Tot în clipa aceea s-a stins si opaitul, căci se gătise grăsimea. Afară, viforul se domolise, culcându-se în râpi si în dosul gardurilor. Si am visat pân' la ziuă lampa festerului, prefăcută într-o pasăre albă, minunată. Toată noaptea am tresărit prin somn.

VI



Într-un târziu, opaitul a fost trecut în altă stăpânire, la un om de sub codri, unul Sacâz, cuprins cu totul de patima strasnică a cititului. Avea cărti vechi, cu litere chirilice si niste ochelari cu lentilele plesnite. Asa-l tin minte: uitându-se la mine cu ochii umflati după lentile, ca niste bulbuci tulburi. Altfel, când îl întâlneai pe drum, avea ochi albastri, blânzi, de bunic. Dar cum si-i ascundea după lentilele acelea, asa de tare i se bulbucau, încât îl visai noaptea.
Dar câte lucruri cunostea cărturarul Sacâz! Răsfoia filele încet, parcă deschidea întruna niste usi minunate. Strasnic îl mai iubeau copiii pentru asta! Ograda strâmtă i-o năpădiseră bălăriile. Cocioaba i se strâmbase, era intrată în pământ până sub ferestruicile mici cât niste obraji de copil. N-avea nici câine la casă. Avea însă o taradaică***, mai mare dragul! Iapa oarbă avea pielea asa de plesnită în toate părtile, încât oameni răi îl sfătuiau să ia acul si sula, s-o cârpească. Bătrânul Sacâz nu le răspundea nimic. Se adâncea în ceasloavele lui. La anumite zile, îsi înhăma iapa, si când iesea în drum, taradaica suna, scârtâia si scheuna din toate rotile si încheieturile, încât câinii se smuceau în lanturi lătrând. S-adunau multi copii, petrecându-l până departe, în strigăte si urale.
- Să aduci cărti cu povesti, unchesule! strigau ei, în timp ce taradaica se îndepărta sub un sul alburiu de colb, spre zarea sură unde se năzăreau clopotnitele târgului. După ce pleca el, ulitele se pustiau parcă, zilele ni se păreau lungi si fără rost. Dădeam târcoale căsutei de sub codru. Apoi, într-o bună zi, ne pierea glasul de bucurie, când îi vedeam taradaica în ogradă...
Acestui bătrân i l-a dat mama pe Vulcan, si îndată am socotit că am drept mai mare decât toti ceilalti copii, la ascultarea basmelor.
Când am intrat în cocioaba lui, am aflat un întreg sobor de băieti, stând tăcuti, umăr la umăr, ascultând. Pe cel ce sta în dreapta bătrânului l-am repezit cu cotul, l-am răsturnat si m-am asezat eu în locul lui, drept sub luminita opaitului. Au mârâit băietii la mine, am mârâit eu la ei, dar Sacâz ne-a potolit pe toti, îndreptându-si spre noi bulbucii de după lentile.
- Tăcere, căci acum Sindbad-corăbierul porneste în altă călătorie...
Dar cât se chinuia mosul Sacâz! Prindea greu literele în lentile, asuda până le rânduia în cuvinte si-n propozitii, asa încât dezlegarea unei pagini tinea de cu seară până către cântarea de miezul noptii a cocosilor. Opaitul sfârâia sus, deasupra noastră, plesnea din flacără, în timp ce duhoarea grea de seu rânced ne intra în nări, în grumaz, până-n adâncul inimii. Cojocul lui Sacâz mirosea a seu, totul mirosea a seu în jurul lui, de la o postă. Dar tot mai bun era opaitul decât întunericul ori lumina singuratică a stelelor.
Uneori veneau părintii să ne împrăstie soborul. Veneau mâniosi-foc, suduiau pân' la prag, până ce auzeau glasul bătrânului. Atunci, îsi încrucisau bratele pe piept, se sprijineau de pereti ori de blana usii, si cădeau într-o adâncă ascultare. Mai târziu am aflat că era o rusine să mergi la cocioaba cărturarului. Am aflat asta în ziua când un vecin si-a bătut băiatul până la sânge, că-l face de râs ducându-se s-asculte năzdrăvăniile din gura unui calic.
- Eu am avere, mă! striga vecinul, izbindu-l cu hăturile. Hai la plug, boule, că pentru tine rabd si muncesc. Hei... las' că i-oi arăta eu lui Sacâz cum s-ademenesc copiii!
Acel vecin s-a tinut de cuvânt într-un chip grozav.

VII



Într-o zi, Sacâz si-a mânat iapa oarbă către fundul codrului, într-o păscătoare cu iarbă grasă. Erau pe acolo poiene si poienite pline cu flori, soare si albine. În fundul băltilor, umbrele fagilor semănau cu niste catarguri scufundate. Erau pe acolo niste mâlisti grozave. Peste ape se întindeau pojghite jucătoare de pământ. Era vai de cel ce nimerea acolo, căci se scufunda deodată peste cap! Vecinul hapsân tocmai trecea cu toporisca pe brat. Cum a zărit iapa oarbă, a însfăcat-o de coamă si a prins s-o tragă la primejdie. Iapa se apăra, se smucea, dar el a repezit-o cu umărul, până ce a cuprins-o lintita si miriadele de rădăcini din smârcuri si s-a scufundat până la genunchi, până la pântece; după aceea, cu cât se frământa, rădăcinile se rupeau, golul de sub dânsa se tot căsca, până ce i-a rămas deasupra numai vârful botului. Asa a găsit-o bătrânul, seara, si s-a întors repede în sat după ajutoare. Să fi văzut cum au alergat copiii! Dar era prea târziu. Iapa oarbă murise. I se vedeau printre rădăcini numai dintii rânjiti.
- Holban mi-a omorât-o! a gemut Sacâz.
S-a sprijinit cu fruntea de un copac si a prins a plânge.
- De-acum, amar de zilele mele! Cine să-mi târască taradaica?
- Lasă, mosule, scânceau copiii. Stim herghelii de cai, la Tolva... Trecem într-o noapte, îti aducem un cal alb, frumos...
Sacâz si-a întors capul spre noi. A râs printre lacrimi:
- Bată-vă norocul, puilor! Aceia sunt cai boieresti, nu tot muritorul are parte de ei... Mie-mi trebuie o mârtoagă slabă, urâtă, pe măsura vietii mele!
Si-a sters ochii, mult timp după aceea. Se uita în pământ, rusinat că plânsese în fata noastră. A rupt o creangă, a zvârlit-o peste dintii rânjiti ai iepei, să-i acopere, si a pornit hotărât spre cocioabă. Nu l-a văzut nimeni încotro a apucat în noaptea aceea. Taradaica i-au desfăcut-o vecinii, luându-i părtile mai de pret.

VIII



Dar Vulcan? Si-a sfârsit veacul într-un chip frumos, ca un erou, asa cum îl socotisem noi că este. Pe vremea aceea, demult, nuntile bogatilor se făceau cu muzici multe si conocari****. Cobora de pe la Câmpulung un mosneag, unul Dranca. Punea atâtea pozne în cuvinte, încât îl căutau nuntasii dintr-o tară.
Bună vremea, nuntasi dumneavoastră...
începea el, în fata mirelui si miresei, si toti nuntasii se asezau mai bine la mese, ascultându-l:
Am umblat la vânătoare,
Să vânăm
Codrii cu ursii,
Muntii cu râsii,
Bâtcele cu ciutele,
Stâncile cu zânele,
Băltile cu pestele,
Satele cu fetele,
Căi adânci cu milioane de stânci,
Câmpuri înfloritoare
Cu izvoare curgătoare...
Si umblând, vânând,
Când am fost la mijloc de cale,
Am dat peste urme de fiară mare...
Luminau în vremea asta în ulcioare lumânările albe de ceară curată. Nu ca la săraci, unde fumegau căpetele de lumânări de seu! Uneori, Dranca, după ce lua colacul bogatului, se ducea la nuntile săracilor. Acolo, mirii erau chipesi. Miresele n-aveau atâtea flori pe catrinte si pe ii, n-aveau lumânări de ceară la masă, dar cât de frumoase erau! Să se ducă slutele pe apa Sâmbetei! Mărită-se cu feciori coltati, chiori, dacă nu mai pot după avere! Cânta Dranca la nuntile săracilor:
Ce folos de boi si vaci,
Cu traiul când nu te-mpaci?
Pâine albă, ca de spumă,
Se-nnegreste ca o humă...
În seara aceea de demult, Dranca înveselea nunta unui om bogat, unul Scridon. Babele primeneau întruna lumânările din ulcioare. După ce s-a îmbătat bine, mirele căuta bucluc, striga la toti că la nunta lui trebuie să bufnească măcar douăsprezece săcălusuri*****! La nuntile împărătesti trag tunurile. La cele boieresti, pustile. Cum să-i ticnească lui nunta, când nimeni nu plesneste măcar din harapnic?
- Faceti rost de săcălusuri, feciori!
- Tot acum!
Dar de unde pulbere si schijă, în puterea noptii?
- Este un hârb mare de ceaun, la casa pustie a lui Sacâz - a spus cineva. Stă pe horn. Care merge să-l ia?
Astfel, Vil-potcovarul a avut ce lucra după aceea, găurind câtiva butuci, umplându-i cu pulbere si cu bucătele de schijă! Lui Vulcan i-a tras câteva ciocane. L-a făcut tăndări, l-a amestecat cu pulbere si l-a pecetluit în adâncitura unui săcălus. Dranca tocmai istorisea mai departe întâmplarea vânătoarei:
Iar al nostru mire învătat,
În scară de argint s-au înăltat
Si peste oastea lui au căutat...
Îl ascultau oaspetii, dar mai cu seamă mesencele tot trăgeau cu ochii la mireasă, spunându-si: "Pot trage cu tunurile, nu cu săcălusurile, că decât asa pocitură-n casă, mai bine întins mort pe masă..." "E pogană, dar are pământ mult, îi dă tatăl ei patru boi..." îsi luau pe seamă altele. "Îi poate da si mii de oi, gândeau altele, dar tare-i strâmbă si urâtă!"
- Mă! a strigat deodată mirele. Frumusetea si mândretea n-au nici un pret pe pământ, dacă n-ai ogoare multe, dacă n-ai boi si vaci! Eu, boi si vaci am căutat, nu ochi frumosi! Priceput?
- Priceput, au răspuns mesenii, speriati de căutătura lui.
- Primeniti lumânările... a strigat iar mirele. Ce-i întunecimea asta? Mamă, coboară ceara din pod să mai răsucească babele lumânări...
- Sunt destule, Scridoane, lasă, i-a răspuns maică-sa. De altfel, îndată răsare luna...
- Atunci, să bem! - s-a otărât mirele. Cu sănătate, oameni buni!
Potcovarul, ivit la un colt al mesei, a făcut un semn cu mâna. Douăsprezece bufnituri au cutremurat masa. Lumânările s-au stins, ca-ntr-o vijelie, mirele si-a acoperit fata cu mâinile, în timp ce stropi de sânge îi siroiau în cana cu vin.
- Văleu, mamă! - a mai putut el rosti, descoperindu-si fata si apucându-se de inimă.
Alte bucăti de schijă au prefăcut ferestrele în tăndări, au pătruns în pălăriile si-n cusmele mesenilor. Si degeaba au asezat mirele într-o cărută să-l ducă la târg, la doftor! A murit la marginea satului, scrâsnind de durere. Când l-au scăldat, să-l primenească de moarte, unul i-a tras schija dintre coaste cu dintii. Era o aschie ascutită. Se mai vedea pe ea capul faurului.
- L-a omorât Vulcan, am rostit eu, speriat, ascultând la fereastră.
- Cine-i acela? m-a întrebat o femeie, dar mi-a fost frică să răspund.

Astfel, la lumina lui sărmană, am văzut si am cunoscut mestesuguri din adâncul timpului. Mosul Alexa - fluierarul, Dranca - scornitorul de oratii, se numără cu faimă printre ei, în rândul detinătorilor de armonii. În ce priveste numele opaitului Vulcan, mi-a învederat încă din anii aceia rostul si farmecul cuvântului potrivit.

(Din volumul "Inimi fierbinti", 1963)

* festereasa - nevasta festerului, cel care avea în grijă pădurea
**hrincă - bucată mare de mămăligă sau de pâine
***taradaică - cărută
****conocar - conăcar, tânăr călare în alaiul nuntii
*****săcălus - praf de puscă pus într-o teavă