Eusebiu Camilar - Poezii

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

  • EUSEBIU CAMILAR: POEZII

  • -"Tata"
  • -"Nourul"
  • -"Elegie"
  • -"Rugăciune"
  • -"Doamne, sunt singur"
  • -"Blazonul"
  • -"Ploaia de atomi"
  • -"Crai nou"
  • -"Stergar bucovinean"
  • -"Întruparea"
  • -"Dansul"
  • -"Marama de borangic"
  • -"Primăvara"
  • -"Spre primăvară"
  • -"Sărutul"
  • -"Frunze"
  • -"Pulsează marea vremii"
  • -"Sferele"
  • -"Sakuntala"
  • -"S-a înnoptat devreme"
  • -"Elegie"
  • -"Tinerete"
  • -"Cu cât prezentul"
  • -"Creanga inimii"
  • -"Plopii monumentali"




    TATA

    Când bătea în poartă Negustorul
    plânsul mă strângea de beregată:
    "Tată, Tată, vinde-mă pe mine
    dar nu vinde mieluseii, Tată,

    să nu-i dai să-i spânzure Călăul,
    să le taie gîtul cu custura:
    sângele în clocot, sângele
    să stropească toată bătătura...

    Lasă-mi mieluseii, lasă-mi-i,
    să mă duc cu ei pe lunci hoinar...
    să nu-i dai Călăului să-i vândă
    ciopârtiti cu barda, la cântar..."

    Câte primăveri ti-au văzut ochii
    nourati de gândurile grele...
    Câti ciocoi s-au ospătat cu carnea
    mieilor copilăriei mele....

    Câte primăveri am plâns pe luncă
    apelor spunându-le-n zadar:
    "Mi-au ucis călăii camarazii
    si le-au vândut carnea la cântar..."

    Vol. "Chemarea cumpenelor", 1937




    NOURUL

    Neguri sure lunecă pe zare
    Scitii vin în siruri lungi de care.

    Noaptea în câmpia lor cerească
    Îsi dejugă vitele să pască

    Si le-njugă iarăsi cărăusii
    Pe la răsăritul găinusii.

    N-am avut aici nici car nici boi.
    Când veti cere cerurilor ploi,
    Nour sur voi trece pe la voi.

    Peste sat voi poposi curând
    Câinii, noaptea, să-i aud lătrând,
    Clopotele să le-aud sunând.

    Mă voi coborî peste păduri
    Să v-aud mânia din securi.

    Printre culmi îmi voi târî spinarea
    Voi veti spune: vine-ntunecarea...

    "Însemnări iesene", nr. 7, 1 iulie 1938



    ELEGIE

    Lasă... Lasă...
    Ca mâine voi pleca de-acasă
    Si greierusul negru se va sui pe masă.

    Am trecut prin câmpii chiuind,
    Ca un steag multicolor desfăsurându-mă,
    Peste munti, peste marile adâncuri,
    Aplecat peste atâtea oblâncuri.
    Am gonit caii cei iuti ai tineretii,
    Să nu aud sunând cornul vietii, tristetii.

    Am alergat
    Si n-am întâmpinat
    Nici un portal zăvorât;
    M-am desfăsurat de la gleznă la gât
    Si-acum mi-i urât.

    "Cetatea Moldovei", nr.6, iunie, 1943



    RUGĂCIUNE

    Cum să nu umblu trist prin grădini?...
    Din coastele tatei cresc rădăcini.
    Din inima lui ierburi multe-au crescut,
    S-au înăltat, străvezii, si-au căzut...

    Printre amurguri cânt si cosesc.
    Sub care iarbă o să-l găsesc?
    Mai multă rouă... Doamne, te-ndură,
    Să-i înflorească trifoiul pe gură...

    Toate aceste minuni împlineste-le,
    Că el te-ar lăuda pentru toate:
    Dar gura lui s-o deschidă nu poate
    Nici pumnul, nici toporul, nici clestele.

    Butuci. Ierburi umede. Crini.
    Cersetori cu împăratii vecini.
    Fructe în pârg. Rădăcini.
    Cine n-are părinti prin grădini?

    "Cuget moldovenesc", nr.4-5, aprilie-mai, 1942




    DOAMNE, SUNT SINGUR

    Doamne, sunt singur. Auzi-mă.
    Focurile toate s-au trecut.
    Trâmbitele-nalte, zadarnic
    răsună pe ziduri de lut.

    Nu se mai roagă la izvoarele soarelui
    căprioarele, iezii mărunti;
    încremeniti, ghemuiti, înclestati,
    ciobanii dorm acoperiti de munti.

    Chemându-te din slăvi în chiote,
    în fulgerări de coase si pumnale,
    atâtea rânduri de flăcăi si ierburi
    au strălucit în tarinile tale -
    si ti-au văzut în ploile înalte
    picioarele de-argint cum strălucesc.
    Flăcăi si ierburi putrezesc prin tarini
    si alti flăcăi si ierburi cresc.

    Doamne, sunt singur. Auzi-mă.
    Focurile toate s-au trecut.
    Trâmbitele-nalte, zadarnic,
    răsună pe ziduri de lut...

    Uneori se aud morile adâncului
    măcinând pe sub munti, pe sub stânci;
    sub uriase turle de cremene
    uneori s-aud buciume-adânci...

    În zarea de cânepă vânătă
    s-au dus verii mei, fratii mei.
    Ciobani străvechi mă asteaptă
    de mult, să mă culc între ei...

    "Cetatea Moldovei", nr. 1, 1 ianuarie 1943



    BLAZONUL

    Mărturisesc, să afle ai mei nepoti măcar:
    Mi-au fost blazon opinca si bâta de văcar,

    Si mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
    Natura udesteană, în amfiteatrul ei:

    Am învătat ce-i ritmul în sacadat alai,
    când tropoteau pe prunduri nepotolitii cai;

    De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
    Am învătat ce-i setea avântului la drum -

    Simteam cum gingăsie se pune în cuvânt,
    când ierburile zvelte se legănau în vânt,

    Si cum eternitatea încape într-un vers,
    Prin rouă, când reflectă întregul univers...

    La mine-n sat, în Balta Ciurariului, si-acum
    Mă mai asteaptă caii în adâncimi de fum.

    Din vol. "Poezii", 1964




    PLOAIA DE ATOMI

    Te-ngrijorezi că ochii si creierii se cern?
    În energia lumii doar esti si tu etern!

    Presimti spre ce noianuri de energii te-ndrumi,
    Când stii că doar un singur atom contine lumi?

    Când clopotul va bate pe dealul udestean,
    Eu o să fiu departe în cerul de mărgean,

    Dar nimeni n-o să vadă cum trece peste pomi,
    Din pieptul meu, o ploaie de luminosi atomi,

    Si nimeni n-o să stie că un minut, o stea
    A strălucit mai tare din energia mea.

    Din vol. "Poezii", 1964




    CRAI NOU

    Crai nou se tot iveste pe codri si genuni:
    E coasa aninată de tata în goruni,

    Când s-a culcat, si timpul cu piatra l-a-nvelit,
    Pîn'o să crească iarbă mai bună de cosit.

    El s-a culcat, si, iată de când nu s-a răspuns,
    La subtioară iarba si mie mi-a ajuns!

    Să iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:
    Cu cât îmi creste iarba ea suie si mai sus!

    Am să mă zbat, din arbori s-o iau numaidecât:
    Ce mă voi face mâine cu iarba pân'la gât?

    Din vol. "Călăretul orb", 1975




    STERGAR BUCOVINEAN

    Să aflu adevărul, si sus în munti am mers...
    A cui e oare mâna ce tese-n Univers?

    Acuma stiu - de lucru când iar s-a apucat,
    Să teasă si să-ntindă pe cer stergar vărgat,

    Ea lasă draperia de nouri drept în jos!
    E, tunetul, bărbatul ce pleacă mânios...

    Cât plouă, după nouri prin spată a trecut
    Multicolore fire, si-i gata de tesut,

    Mătăsuri diafane, lumină, funigei...
    E, fulgerul, suveică la îndemâna ei!

    Si mult apoi, furtuna în zare pân' s-a sters,
    Ea tot mai mânuieste suveica-n Univers!

    Din vol. "Călăretul orb", 1975



    ÎNTRUPAREA

    Mi-a spus aseară timpul: "hai odată!
    Opreste-mă la tine, - sunt o fată!

    Cuprinde-mă puternic! Ca-n brătară
    Strângi lumile ce-n Haos se-năltară!

    Sărută-mă adânc, si cu fiorul
    Trecutul să-l străbati si viitorul,

    Si-o să-ntelegi de ce s-a smuls vulcanul,
    Si s-a smucit din piatră uraganul,

    De ce pornesc în urma mea torente,
    Se surpă munti, cetăti si monumente; -

    O să-ntelegi de ce-mpietri ca piatra,
    Cu vipera-ntre sâni si Cleopatra!"
    ..........................................................
    Turnati-mi vin, mai mult, si înc-o dată!
    Astept să treacă timpul sau o fată.

    Din vol. "Călăretul orb", 1975




    DANSUL

    Mirat din somn urcat-am ca din adânc abis:
    Vuise tamburina afară sau în vis?

    Te-acoperise ploaia în saluri străvezii?
    Zăream la glezne, prinse, inele aurii -

    Si brâul plin de astre ti l-am zărit deodat,
    Când fulgerul o clipă sub geam a luminat!

    Din tamburine stinse ca picurii sunai...
    Era târzie noaptea si-n ritmul lor dansai!

    Se desluseau doar astre pe brâul auriu,
    Si cum se mlădiază mijlocul străveziu,

    Inelele de aur la glezne luminând -
    Necontenita fugă a pasilor, crescând...

    Când fulgera arare, vedeam sub ochii mei
    Tipsia aurie a unei Salomei,

    Apoi cu cât tipsia în dans se-nvârtejea,
    Mai tare Salomeea râdea, cumplit râdea...

    O, prea curând si dansul si noaptea se trecu,
    Si nu stiu dacă ploaia o fi dansat, ori tu...

    Din volumul "Poezii", 1964



    MARAMA DE BORANGIC

    E noapte pe pământuri si pân'la galaxii!
    Frumoaso, cu marama de borangic să vii,

    S-o potrivim pe iarba adâncilor grădini,
    Asupră-i să se cearnă luceferii senini...

    În infinitul spatiu, de cine stie când,
    Maestrul timp, la roata fantastică lucrând,

    Planete slefuieste în site si tipsii,
    Si pulberea se-ntinde în urmă, galaxii!

    II

    O, parcă văd în altă planetă, colo-n hău,
    O fată stând, ca tine, lângă iubitul său,

    Si poate că marama si-a asternut-o jos,
    Pe ea să cearnă pulberi Pământul luminos,

    Când se arată-n spatii, beteală picurând,
    Pe mări din alte sfere corăbii petrecând,

    Si iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
    O fată ca si tine, cu trupul zvelt, de ram...

    III

    Ar trebui, frumoaso, si noi să fim merei,
    Ca marmura cioplită cândva în Propilei,

    Să tot trăim cu sete de foc mistuitor:
    Putine-au fost în urmă, prea multe-n viitor!

    Îmbrătisati în poarta acestor evi superbi,
    Să sărutăm pe frunte întâii pui de cerbi

    Adusi de sus, în nave mai iuti ca niste plumbi,
    De primii si-ndrăznetii văzduhului columbi!

    Si de-oi pleca în ceasul ca inima de bun,
    S-aduc de probă aur si grâu de pe Neptun,

    Abia s-o coace pâinea în vatră pân' mă-ntorn:
    Pe-atunci va fi distanta cât un ecou de corn.

    Din volumul "Poezii", 1964




    PRIMĂVARA

    Cu nourii tristetea prelungă se pierdu.
    S-au reîntors cocorii si-astept să vii si tu...

    Credeam că vii, cu albul si mătăsosul sal,
    Când visinul cel tânăr a înflorit pe deal!

    Cu bratele întinse visam si asteptam...
    S-a auzit deodată un ciripit la geam!

    Înmărmurit la usă am stat, am stat s-ascult:
    Venise rândunica la cuibul de demult.

    Oriunde rămurisul cel zvelt se alinta,
    Vedeam cum se alintă în mers statura ta...

    Înalta iarbă lină mi-o perindam prin mâni,
    Câmpia mângâind-o pe unduiri de sâni...

    Nicicând, nălucă albă, nu pot să te cuprind!
    Suspin si azi, zadarnic, câmpia mângâind.

    Din volumul "Poezii", 1964



    SPRE PRIMĂVARĂ

    De-atâtea nopti, sub nouri prelungi, posomorâti,
    Mai dorm păunii iernii, pe câmpuri coborâti,

    Si-abia-abia din somnul de marmură mai ies
    Când Crivătul cu goarna îi sperie ades -

    Dar mâine-au să pornească, pe-al cerurilor drum,
    Păunii albi ai iernii în stoluri ca de fum,

    Si s-or zări departe cum strălucesc avan
    Peneturi cu lumină de soare african,

    S-or auzi cocorii ajunsi la Helespont,
    Cu pliscuri de mătase bătând în orizont.

    Din volumul "Poezii", 1964




    SĂRUTUL

    Îsi mână timpul carul de piatră pe sub cer
    Si trag la jug centauri cu capete de fier...

    Hei, timpule, opreste-ti odată pasii duri!
    Centaurii trimite-i să roadă vechi păduri,

    Iar tu, la pragul casei să mi te pleci ca rob,
    Să te trimit un secol cu vitele pe glob!

    E câmpul ca si cerul la fel de mătăsos...
    Ti-i trupul ca alunul atât de mlădios,

    Si zvelt îti este bratul ca ramura din meri,
    Întinsă spre cocorii acestei primăveri...

    Să-mi spună înteleptii de stiu, cum pot să stea
    Aceleasi elemente si-n pulbere si-n stea:

    Cosita, bratul tânăr si mlădiosul mers
    Ti le-ntâlnesc oriunde în largul univers...

    As vrea o clipă numai să-mi vii în adevăr,
    Cu buzele suave ca florile de măr -

    Si o să-si mâie timpul atunci, spre muntii duri,
    Centaurii năpraznici să roadă vechi păduri,

    Iar cornul ce vesteste, cumplită, fuga lui,
    Va rugini deasupra, la căpătâi, în cui.

    Din volumul "Poezii", 1964



    FRUNZE

    Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
    Deopotrivă toate sub talpa mea fosnesc...

    În palmele întinse le prind necontenit,
    Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.

    Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
    Odată la picioare speram să ti le-astern...

    Deopotrivă, toate sub talpa mea fosnesc,
    Din mâna mea căzute sau dintr-un pom ceresc.

    Din volumul "Poezii", 1964



    PULSEAZĂ MAREA VREMII

    Pulsează marea vremii profund în tâmpla mea...
    Ascult târziu în noapte si o cunosc că-i ea -

    Când urcă prin artere si prin plămânii grei
    Imense perioade din adâncimea ei!

    E drept că marea asta ne roade palul chip!
    Picăm la fundul mării, cenusă sau nisip,

    Dar câte viitoruri pulsăm, vâltori-vâltori:
    În nemurirea mării suntem nemuritori!

    Pulsează marea vremii! Înfiorat ascult,
    Cum se perindă evii si secoli de demult,

    Si mă întreb ce fată de mâine s-o mira,
    Când existenta noastră la tâmplă-i va pulsa...

    Din volumul "Poezii", 1964



    SFERELE

    Se însera. Stam singur pe dealul meu natal.
    S-a auzit în preajmă un fosnet stins de sal...

    Eram în largul lumii ca un atom pierdut.
    Când ai venit, tot cerul de astre s-a umplut!

    Tăcuse universul ca la un semn. Curând
    Se auzeau în preajmă doar ierbile crescând...

    Tăceam. Apoi si firul de iarbă asculta,
    În sfere depărtate cum cântă cineva,

    Asa de stins, cum noaptea pe lacul tropical
    S-aude raza lunii când a lovit un val...

    Se auzea vibrarea unei tipsii subtiri...
    Sunau asa în spatii planetele-n rotiri?

    Se auzea suspinul cuiva, adânc, în cer?
    Demult pierise-n haos planeta-juvaer...

    Cum ascultam, adâncă uimire ne-a cuprins:
    Se auzea ecoul planetei ce s-a stins!

    Demult s-a ros planeta în pulbere picând:
    Îi rămăsese sfera ecoului, vibrând!

    Se auzea suspinul unei tipsii subtiri.
    Vibra, vibra ecoul fanntasticei rotiri...

    Demult îsi împlinise planeta orbul tel:
    Vibra numai ecoul rotund ca un inel...

    De-atunci s-au tors fuioare de borangic pe râu.
    Trecut-a carul vremii cu lacrimi si cu grâu,

    Si când mai urc adese pe dealul meu natal,
    Astept să simt în preajmă un fosnet stins de sal,

    Si ca odinioară, supus unei porunci,
    Tot cerul să se umplă de astre, ca atunci.

    Din volumul "Poezii", 1964



    SAKUNTALA

    Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
    Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,

    La mii de ani lumină, ca-ntr-un adânc mister,
    În fiecare noapte se întâlnesc pe cer...

    Într-o clipită lanturi de depărtări străbat!
    Pătrund prin continente cu vânt înviforat,

    Oceane mai tăcute ca piatra miscă-ncet,
    Solemne, transparente puhoaie de magnet...

    Si azi îmi pare Calea Lactee un mister...
    Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer! -

    Si parcă niste umbre cu nalte cârji de lemn
    Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:

    Din muntii Himalaia, spre-un depărtat serai,
    Sakuntala coboară în mohorât alai...

    Căzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
    A scânteiat deodată inelul ei căzând...

    Si azi, zărind inelul, am înteles de ce
    Luceafărul de ziuă a fost si nu mai e:

    Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
    Rămâne doar inelul Sakuntalei pe cer...

    Din volumul "Poezii", 1964



    S-A ÎNNOPTAT DEVREME

    S-a înnoptat devreme si astăzi, si-i târziu,
    Si nici un rând în cartea de piatră n-am să scriu;

    De soare toată ziua m-am tot tinut, arând,
    Si s-a trecut si ziua de azi, nici nu stiu când -

    Lumina nu mai este demult precum era.
    Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

    II

    "Ferestrele sunt stinse... veti spune. S-o fi dus
    Cu soarele de astăzi dincolo de apus -

    Întinsul timp de-acuma îl are de arat..."
    De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat -

    Si secete si geruri oricât ne-or măcina,
    Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva -

    Si poate-au să se mire, văzând, urmasi de-ai mei,
    A timpului copită scotând din ea scântei -

    Sau poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
    Să samene statuia cu mama surâzând -

    Drumeti din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
    Când a domnit regina descultă pe pământ.

    Din volumul "Poezii", 1964



    ELEGIE

    Hai, poezie, du-te la alte usi, căci eu
    Nu pot să fiu cu tine atât de fariseu,

    Cu inima ascunsă sub zâmbetul de bonz...
    De te-as săpa în piatră, în marmură sau bronz -

    Tot vei pieri odată cu amintirea mea,
    Când primul rând de frunze asupră-mi va cădea:

    N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
    Când l-oi rosti să sune departe-n viitor -

    Necontenit să cheme drumeti de peste zări,
    S-aprindă noaptea focul bătrânei evocări;

    N-am nimerit cuvântul cel căutat, de fel,
    Să-l folosească altii cetăti zidind pe el -

    Sau prin puterea strânsă în nepătrunsul nod,
    Să zvârlă peste apă arcada unui pod;

    N-am nimerit cuvântul ca o săgeată lin,
    Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;

    N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dăinuia
    În inima lui Cronos înfipt până-n prăsea!

    De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât...
    Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,

    Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
    Si-n ploile de vară te voi zări dansând...

    Din volumul "Poezii", 1964



    TINERETE

    Mă văd ca printr-o ceată departe în trecut,
    La deal abia urnindu-mi opincile de lut,

    Dar adunând lumină din astrele ce pier,
    În amfora din pumnii tinuti mereu spre cer!

    Adeseori simt timpul rozând cu dalta sa.
    O iarnă fumurie va prinde-a se-ndesa,

    Dar îmi încerc puterea cu-atlanti si cu ciclopi,
    Cât vor sui spre ceruri monumentalii plopi...

    Sprâncenele din arcul trufas au mai căzut,
    Si unele iluzii abia dac-au tinut

    Cât scrie porumbelul pe ceruri un suis,
    Cât zborul unei berze spre alt acoperis,

    Cât undele grăbite în vaduri se răstorn,
    Sau numai cât durează ecoul unui corn -

    Dar eu, precum oierii din timpuri m-au durat,
    De când mă stiu, cu-acelasi avânt mi-am măsurat

    Sperantele, cu plopii monumentali, ce vor
    Cândva s-atingă cerul cu vârfurile lor.

    Din volumul "Poezii", 1964



    CU CÂT PREZENTUL

    Cu cât prezentul urcă spre viitor, suvoi,
    Adânc, tot mai nostalgic trecut rămânem noi!

    Când viitorul fi-va prezent abia-nceput,
    Demult antichitate va fi acest trecut!

    Ades mi-aud în vine, de cine stie când,
    Materia sau timpul necontenit pulsând:

    Mai pure decât spicul imaculatei spumi,
    În fiecare clipă se nasc atâtea lumi...

    Mărire, armoniei din cer si din genuni!
    Pătrunde bine tâlcul acestor succesiuni:

    Alături de furnică si munte colosal,
    Esti parte din solemnul poem universal!

    Prin inimă, regretul să-ti treacă mai usor,
    Ca prin adâncul mării o umbră de cocor...

    Din volumul "Poezii", 1964



    CREANGA INIMII

    Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
    De-o nostalgie cruntă adânc oftez si gem,

    Căci stiu atât de bine că din acelasi lut
    Si trupul meu si Calea Lactee s-au făcut,

    Că din aceeasi piatră cândva au scăpărat
    Luceafărul de ziuă si ochiul meu curat,

    Si nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
    Să tin pe creanga asta si universul tot...

    Îl port pe creanga asta întinsă usurel,
    Cum port lumina lunii în piatra de inel,

    Si pare universul imens si uimitor,
    Adeseori ca bucla iubitei de usor,

    Si-l simt pân'la durere si imn, adese, când
    Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

    Din volumul "Poezii", 1964



    PLOPII MONUMENTALI

    Nu pot uita urcusul de-atuncea legendar,
    Mereu mai sus, spre boldul luceafărului clar!

    Se tot spunea că păsări cu ochii de opali
    S-ar fi aflând în plopii înalti, monumentali,

    Si eu, văzând spre zorii cu-naltele vâltori,
    Cum au zbucnit la ceruri un rând de zburători,

    M-am avântat, si plopii am prins a-i cuceri,
    Fărâmă cu fărâmă, în fiecare zi!

    Cu cât mi-era mai frică, mă aburcam mai sus,
    Să văd ce lumi se află dincolo de apus?

    Dac-atingeam cu fruntea al astrelor colan,
    Mă prăbuseam cu capul în jos ca un hultan -

    Mă năucea durerea, dar n-am gemut nicicând,
    Căci sfântă-i suferinta celor ce cad urcând!

    Din volumul "Poezii", 1964