Elisabeta Isanos - Proza

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

DUMINICA

(Subiect: În Bucuresti, în plină zi, un om obisnuit si pasnic dispare fără urmă.)

Rar se mai găseste câte unul să-ntrebe:
- Da' ăsta cine-i?
- Cum nu-l stii? E Gugu.
- Gugu si mai cum?
- Si nimic. Gugu si-atât.
I se spune pe numele mic, desi nici vârsta, nici gradul de rudenie n-ar permite: cincizeci si ceva de ani, rudă de departe cu nu se stie cine. Ori un fel de neam prin aliantă. S-au încălzit la acelasi soare. Fără Gugu, nu există în familie parastas, nuntă, botez sau înmormântare. La sfârsit, gazda mărturiseste:
- Nu stiu ce mă făceam fără el... Nu cred că m-as fi descurcat... si e de-un calm!
Pe Gugu, nimeni nu l-a văzut vreodată supărat, nici măcar nervos. Despre necazurile lui, nu vorbeste. Îi ascultă pe altii. Bea cu sotul îndoliat ori cu proaspătul tată. Uneori, din politete, cineva îl mai întreabă:
- Ce-ti face nevasta? Ce mai fac fetele? De ce nu le-ai adus si pe ele?
Gugu vine întotdeauna singur. Mai demult, la un botez, si-a adus, pentru prima si ultima oară, nevasta. Încurcătura, sau mai bine zis gafa, a făcut-o unul, Caloianu, sotul de-al doilea al mătusii Veronica. Desi era proaspăt intrat în familie, preluase rolul de gazdă: întâmpina lumea la usă, făcea prezentările. Gugu venea, de obicei, printre primii, dar atunci întârziase si se oprise în antreu, cam jenat. Era cu o doamnă ceva mai în vârstă, cu părul complet alb. Bombându-si pieptul decorat, Caloianu i-a luat protector pe după umeri si i-a împins usurel, anuntându-i în usa sufrageriei, care gemea de lume:
- Domnul Gugu si mama dumnealui!
După câteva clipe de tăcere, în care câtiva se străduiau să stea seriosi, tot pe Gugu l-au certat:
- Vezi, dragă, dacă n-o aduci pe doamna Guga mai des, s-o cunoastem si noi...
Guga nu avea timp de sindrofii. Pe vremea aceea, făcea naveta într-un sat, la o sută de kilometri de Bucuresti. Doctorită de dispensar. După câtiva ani, pentru că drumurile o dădeau gata, s-a mutat cu totul acolo, în sat. Nu mai vine acasă decât o dată la o lună.
Gugu si Guga au trei fete. Mari. Casa a rămas în grija lui Gugu. Fetele nu se pot descurca fără el. Venind de la slujbă, trece prin piată, că tot are drum pe-acolo, cumpără ce găseste. Cu vânzătoarele se întelege din ochi, le cunoaste pe toate. Îi opresc tacâmuri de pui ori salam. Apoi, Gugu ajunge acasă, lasă sacosele jos, îsi suflecă mânecile si s-apucă de gătit. S-a specializat în tot felul de mâncăruri din salam. Fetele se adună de prin casă, ca pisicile.
- Ce ne-ai adus, tăticule? Ce faci acolo bun?
După ce strânge în bucătărie, Gugu se duce la baie. Se spală si apucă să clătească si câteva rufe. În fond, el are timp destul. El e contabil la o întreprindere. Fetele sunt studente, care la Litere, care la Teatru. Lui Gugu îi pare rău că n-ajunge să facă totul. Dacă n-ar fi sedintele acelea interminabile, ar apuca să mai măture prin camere, n-ar sta asa, pline de praf, de cotoare de mere si hârtii. De când si-a lăsat barbă, mustăti si plete, e bucuros că nu mai pierde timp cu bărbieritul si bani cu frizerul. Fetele îl laudă pentru curajul lui si-i spun că-i stă bine, dar soacră-sa, când l-a văzut, s-a supărat si-a zis că seamănă a popă răspopit.
Soacră-sa vine să stea la ei o lună pe an. E o femeie cultă, distinsă. Din alte timpuri. Când vine, Gugu îi cedează ei camera, el doarme pe hol, pe patul pliant. Odată, soacră-sa l-a trezit noaptea pe la două, si i-a spus cu glas îngrijorat:
- Dragă, nu vrei să vezi tu ce se-ntâmplă? Stai, nu te speria... În bucătărie e unul negru-negru, cu buze-ntoarse... Urât ca naiba.
Gugu s-a dus să vadă ce-i si dus a rămas. Considerând că întârzierea asta nu-i a bună, soacră-sa a pornit pe urmele lui. În bucătărie, fum ca în cosul unui vapor. Gugu, în capul mesei, juca pocher cu negrul si cu încă unul, apărut nu se stie de unde.
- Mamă, vino să ti-i prezint: sunt colegi cu fetele noastre...
Negrul a zâmbit spre ea cu absolut toti dintii:
- Săru' mâna!
Vesel, Gugu i-a arătat soacră-si taburetul:
- Bine că te-ai trezit si mata, că jucam cu mână moartă!
Cei care au încercat să facă vreun calcul pentru a pricepe cum se descurcă familia Gugu n-au izbutit să afle nimic. A rămas un mister modul în care reuseste Giugu să hrănească atâtea guri, dintr-o leafă. Si nu-i zi să nu pice la masă unul sau doi în plus.
Dis-de-dimineată, Gugu se trezeste si oftează usurat: e duminică. Pe el, duminicile îl fac fericit. În primul rând, nu trebuie să se ducă la slujbă. Apoi, rareori se întâmplă să nu fie invitat undeva. Azi, se duce la vărul lui, tocmai în partea cealaltă a orasului, în Crângasi. E încă devreme, are timp. Se spală mai pe îndelete, îsi schimbă rufele si cămasa, si le clăteste si le pune la uscat. Se simte usor si liber. Le lasă fetelor un bilet: "Mâncarea e în cuptor." Apoi, se gândeste putin si adaugă: "Biberoanele sunt în frigider, numai să le-ncălziti." Biberoanele sunt pentru aia mică, nou-venita, cum îi zice el. Habar n-au avut, până-n ziua când pe Elvira, fiică-sa cea mare, au apucat-o din senin niste dureri în abdomen. Criză de apendicită în toată regula. A chemat Salvarea, si, până s-o ducă la spital, a născut. Asta e.
- Eu am plecat! strigă Gugu din prag, dar nu-i răspunde nimeni. Fetele dorm. Închide usa cu grijă în urma lui. La iesirea din bloc, îl izbeste-n fată vântul. Gugu se opreste putin:
- Ia uite ce iarnă s-a pus...
Îsi ridică gulerul paltonului, regretând că nu si-a luat pufoaica lui obisnuită, cu care merge la slujbă. Paltonul ăsta a fost al lui taică-său, dar e încă foarte bun, mai ales stofa, doar pe la poale e putin ciupită de molii. Stofă asa de solidă nu se mai găseste acum. Gugu ia vântul în piept si porneste cu capul vârât între umeri, spre refugiul din mijlocul magistralei, unde e statia de tramvai: o ridicătură de beton, nu mai înaltă de-o palmă. Stie că tramvaiul vine greu, mai ales duminica, asa că are de asteptat. Din cauza frigului, se mută de pe-un picior pe altul. Lasă că se încălzeste, când ajunge la vărul lui. Unde e lume multă e si căldură.
Gugu nu e si n-a fost niciodată ambitios. S-a multumit cu ce-a avut, n-a cerut imposibilul. Altul s-ar fi făcut luntre si punte ca să urce mai sus. Lui nu i-a trebuit. Nu poartă pică nimănui, si nici invidios nu este. Se consideră norocos că are o asemenea familie. El simte că are o familie. I-a părut foarte rău că n-a putut să-i cheme la botezul nou-venitei. Întâi, pentru că o botezaseră cam târziu, când mergea de-acum pe piciorusele ei. Pe urmă, apartamentul lor e-asa de strâmt că n-ar fi încăput toti, si să-i fi chemat doar pe unii nu se putea. Hotărârea definitivă a luat-o tot soacră-sa:
- Nu-i cazul să faceti invitatii! Numai noi si popa.
Dovadă cât de mult tineau la dânsul, neamurile nu s-au supărat că nu le invitase la botez. Nici măcar n-au mai adus vorba despre asta. Îl cheamă în continuare, când la unul, când la altul, e nelipsit, fie onomastică, fie parastas, fie altceva. Îi dau telefon încă din ajun si-l întreabă tot felul de chestii, îl roagă să treacă pe la pâine ori să aducă preotul cu taxiul.
Acum e onomastica vărului Ion. Onomasticele sunt ceva mai usoare, nu cer atâta alergătură. Poate doar la sifoane o să mai fie de mers. Si e o vreme destul de urâtă. Vântul sfichiuie cu limbi nevăzute acoperisurile albe de brumă. Gugu se uită la ceas: stă de-o jumătate de oră în statie, si n-a venit nici un tramvai, n-a trecut nici tipenie de om. Nu se mai îndură lumea să iasă din casă. Dacă au reusit să se încălzească în vreun fel, nu mai scot nasul afară toată ziulica. La ce să iasă? Să-si ude încăltările prin băltoace? Să-si mai rupă vreun picior pe gheată? Nici tu cofetărie, nici nimic. Până si la covrigi e închis, au pus lacătul de ieri. Cu el e altceva, el are unde să se ducă. E asteptat.
- Ce bine de mine! îsi spune Gugu, si s-apucă să fluiere, să-i mai treacă timpul. La văru-său, are să se simtă bine. Mai ales că, de vreo câtiva ani încoace, mai mult de înmormântări si parastase a avut parte, că mureau pe capete. Dar ce să-i faci? Sunt bune si astea. După slujbă, mai stau solemni un timp, pe urmă se încălzesc si uită; până la urmă se înveselesc de-a binelea, mai ales dacă e un parastas de sapte ani. Mai zice unul: ia uite, dom'le, cum a trecut timpul! Si cu asta basta.
Gugu se întoarce cu spatele la vânt, chinuindu-se să-si aprindă o tigară, la adăpostul reverului. Dar vântul, fumător pătimas, îi soarbe fumul de la gură, gata-gata să-i smulgă si tigara. Cu năduf, Gugu aruncă chistocul ars până la jumătate, din care n-a înteles nimic. Vântul îl ia si-l reaprinde, fuge cu el într-un gang, ca derbedeii, si-l fumează acolo.
De după colt, se aude zgomot de fierotenii în miscare. Nu poate să fie tramvaiul, e altceva. Într-adevăr, e o masină din acelea lungi, cu platformă, care cară prefabricate. Prin mijlocul orasului, duminica... Asa-i apucă pe ăstia hărnicia, când nu e cazul. Platforma e plină cu plăci, din care ies, ca niste gheare, capetele armăturii de fier. Pe geamurile cabinei s-a pus promoroacă de-un deget. Cum o mai vedea soferul ce-i afară? Gugu îi face semn cu mâna, ca pe peron, în gară, apoi se întoarce cu spatele si îsi ridică gulerul, zgribulindu-se în palton. Harabaua încă n-a trecut de dânsul, îi aude zdrăngănitul. Simte la ceafă ceva rece, metalic, si se miră cum si de unde, dar nu găseste nici un răspuns. Pământul îi fuge de sub picioare si se simte ridicat în aer, dus pe sus în viteză. Dă din mâini si din picioare, ca o paiată. Mai cu seamă zgâltâiala e cumplită. Cineva îl loveste întruna de ceva, dă cu el de pereti, până când îsi pierde cunostinta.
Nu e nimeni pe străzi, la ora asta. Nici tramvaiul n-a mai apărut. Masina cu fierotenii a părăsit magistrala si a cotit pe o stradă îngustă, unde abia încape, între două siruri de stâlpi de beton. Ferestrele caselor sunt acoperite cu noroi, încă din toamnă. Si chiar dacă n-ar fi asa, ce să vezi prin ele? O masină cu prefabricate, care trece fluturând ceva, niste bucăti de stofă zdrentuită. Probabil ca să arate că e mai lungă decât trebuie să fie o masină. Încă o cotitură, si nu se mai vede. A iesit din oras. A dat într-un câmp pustiu, plin cu movile de gunoaie, acoperit de băltoace. Plăcile se hurducă groaznic, din cauza hârtoapelor. Se aude un pleoscăit: în cea mai apropiată groapă cu apă a căzut un obiect greu. Apa se închide peste el si tace. Încă vreo două ore, si gheata se va lipi la loc, mai tare decât a fost. Se va face întuneric si noaptea va fi lungă.
Trezindu-se a doua zi dimineata fără Gugu, fetele au telefonat la vărul lui. Acesta le-a spus că nu era la dânsii.
- Tocmai voiam si eu să sun la voi, nu stiam ce-i cu el că n-a venit. L-am asteptat ieri până pe la două, am rămas si fără pâine, si fără sifoane...
- Si noi la fel... Si n-avem nici lapte pentru copil...
În cele din urmă, fetele se hotărâră să-i telefoneze Gugăi, la dispensar, să vină urgent acasă, că i-a dispărut bărbatul. Guga sosi chiar în seara aceea, ametită de oboseală si zăpăcită de vestea asta, care căzuse pe ea ca un trăsnet. Nu se gândise niciodată că Gugu ar putea păti ceva. El era invulnerabil. Stătea linistită, stiindu-l pe el acolo, acasă, unde avea grijă de toate. Lumea, fără Gugu, nu mai avea nici o noimă. Totul se răsturnase cu susul în jos. Lucrurile se dezorganizaseră si se încâlciseră, ca un ghem căruia nu-i mai poti descoperi capătul. Guga o chemă pe maică-sa în ajutor, si aceasta sosi cu primul tren. După ce ascultă ce aveau ele de spus, trase concluzia scurt:
- La spitale, la morgă, la militie! După aceea, mai vedem.
În calitatea ei de doctorită, Guga porni să cutreiere spitalele. Fetele, în vremea asta, se răspândiră prin cartier, încercând să dea de vreo urmă a lui Gugu.
- Poate zace pe undeva... O fi căzut si s-o fi lovit la cap... I-o fi venit rău... Cum pleacă el pe nemâncate...
După o zi de alergătură, Guga ajunse la concluzia că sotul ei nu e la nici unul din spitale. Mai rămâne morga, dar o lasă pentru a doua zi. Nu mai poate, e frântă. S-a dezobisnuit de oras, de harababura, de înghesuiala si zăpăceala de-aici. Multimea de pe stradă o ameteste. Simte că-i vine rău, parcă ar fi pe vapor. Si nu trece unul fără să se lovească de ea, ca si cum ar fi un lemn luat de suvoi. Numai de n-as lesina... se gândeste. Îsi aduce aminte că n-a mâncat nimic toată ziua si se uită în jur, uitând că e imposibil să găsesti ceva de mâncare. Pe buletinul ei cu viză de mutatie la tară, nici măcar pâine nu capătă decât dacă se-ndură vânzătoarea. Beată de miscarea străzii si de zgomot, Gugăi i se pare că norii sunt jos pe trotuar, iar masinile circulă pe cer... Se clatină. Următorul ghiont aproape c-o dă jos. Femeia de care se lovise se opreste:
- Ce-i, cucoană? Nu crezi că te-ai cam îmbătat?
Guga neagă din cap, si deodată se trezeste spunând:
- Fiică-mea cea mică a făcut un copil din flori!
- Si pentru atâta lucru ti-ai băut mintile?
- Acu' si bărbatu-meu a dispărut de-acasă...
- Păi, s-o fi săturat si el, dacă bei în halul ăsta... Las' că vine! Du-te acasă că-l găsesti acolo...
Necunoscuta trecu mai departe, si Guga se gândi să-i urmeze sfatul. La urma urmei, de ce nu? Poate că ea aleargă pe străzi, iar Gugu e acasă, bine mersi. Începe să spună Tatăl Nostru în gând, si o însufletire nouă o cuprinde. Crede în minuni, desi e doctorită. Însă acasă, nici urmă de Gugu. Abia mai are putere să ajungă până la pat.
În ziua următoare, cercetările continuă. Gugu nu e nici la morgă. N-au încotro, trebuie să anunte la militie. Acolo, merge tot Guga, în calitate de sotie. Credea că n-or s-o ia în seamă, dar, spre surprinderea ei, militianul se arătă foarte interesat, îi ceru tot felul de amănunte si-i puse o groază de întrebări.
- Sunteti sigură că sotul nu se află în altă parte?
- Unde?
- Poate o fi încercat să treacă fraudulos frontiera...
- Gugu? Imposibil!
- De unde stiti? S-au mai văzut cazuri...
- Si eu ce să fac?
- Deocamdată, nimic. Colaborati cu noi si ne anuntati îndată ce aflati ceva. Ne-am înteles?
Guga nu e convinsă că bărbatul ei ar fi în stare de una ca asta. Să treci frontiera e un act de curaj, cere o mare rezistentă fizică. Unii se ascund în containere frigorifice, printre hălci de carne. Altii se propulsează spre Turcia cu ajutorul unor rezervoare de oxigen... Te pomenesti că l-o fi apucat si pe Gugu nebunia...
Nestiind ce să mai facă, Guga se duce la un vecin, despre care auzise că lucrează la securitate.
- Veniti să stati de vorbă cu bărbatu-meu, a spus vecina, după ce Guga i-a povestit prin ce necaz trecea. El are relatii în sectorul ăsta. Guga crezu că era vorba de sectorul cu frontiera, dar nu era asa.
- Eu mă ocup de cimitire... spuse vecinul. Mă interesez, si peste o zi-două vă comunic ce-am aflat.
Trecură trei zile fără nici un răspuns. În fine, în seara celei de-a patra, vecinul o chemă la dânsii pe Guga.
- Am vesti destul de bune: printre morti nu e... Nu s-a găsit nici un cadavru care să corespundă semnalmentelor.
- Si asta ce înseamnă?
- Asta înseamnă că, până la proba contrarie, sotul dumitale e viu si nevătămat... Asa e legea: fără cadavru, nu e nici moarte.
În oras ca în oras, dar pe câmp s-a pus zăpadă, nu glumă. Se mai acoperă gunoaiele. Aici e groapa de gunoi a orasului. Sau, mai bine zis, muntele. Gunoaiele făcute grămezi s-au înăltat cu timpul si au format o ridicătură, aproape cât un deal, în formă de piramidă. Ninsoarea a ascuns mizeria si a astupat diferentele de nivel; pe măsură ce trec orele, movila de gunoaie seamănă tot mai mult cu una din piramidele acelea din pustiu. În vârf, arde un foc ale cărui limbi rosietice biciuie aerul, iar fumul se ridică solemn, drept către cer. Parcă cine stie ce s-ar fi jertfit acolo, pentru foamea zeilor, când în realitate dăduse cineva foc unui cauciuc. Culegătorii de cârpe urcă spre vârful movilei, cu pasi rari, apăsati. Ei merg asa pentru că panta îi obligă, ca si grija să nu alunece la vale. Habar n-au a ce seamănă si nici nu-i interesează. Forma piramidei n-a găsit nimic, nici marmură, nici argilă, pe care să s-aseze, ca un pahar cu gura-n jos. Si era foarte obosită. Ce era să facă? Era iarnă, era seară, ningea, si ea nu avea pe nimeni. Si atunci i-a iesit în cale movila de gunoi. Pentru că a văzut-o liberă, piramida din care s-ar fi putut face temple n-a mai stat pe gânduri. Si astfel, câmpul pustiu s-a ales cu o imagine cerească. Ciorile si pescărusii veniră de pe baltă si se rotiră deasupra fumului în cercuri tot mai strâmte, până când se lăsară de tot, pe clinurile ninse. Tot maidanul din jur seamănă cu un abecedar pe care-l răsfoieste vântul. Un cuib gol de barză în vârful unui stâlp: pasărea-literă a zburat de mult. Câteva oi, prea putine pentru a face o turmă, destule totusi pentru a fi silabisite. Iar ciobanul, care ar fi putut să domnească peste locurile acelea, nu-i decât un paznic de noapte betiv si cam nebun. Noaptea stă beat în ghereta de la intrarea depozitului; iese, din când în când, împleticit, să-si facă rondul. Când nu-l mai tin picioarele, câinele îi duce treaba la bun sfârsit, termină de ocolit gardul si se întoarce în fugă, fluturând din coadă. Ciobanul îl înjură si adoarme la loc, pe scaunul din gheretă. Ziua e mahmur si umblă cu oile printre movile. În dimineata asta, oile mai mult se fac a paste, cu capetele plecate. Zăpada a acoperit orice fir de iarbă. Ceva mai încolo, câinele latră nerăbdător. Ciobanul vine cu pasi sovăielnici, să vadă: ce-a prins, iepure sau sobolan? Se apropie de marginea gropii, se apleacă si se uită. Sterge cu palma apa înghetată de parcă ar fi geam. Sub pojghita de gheată e ceva. Sau cineva. O bâtă-n gheată si gata! Dacă-i strigoi, se duce.
Eliberat, corpul răsare la lumină. Ciobanul îl trage de picioare pe buza gropii. Pe urmă, stă să răsufle; se uită si se scarpină la ceafă. Singurul care se agită, impresionat, e câinele. Scheaună si umblă cu limba pe fata învinetită. Ciobanul a apreciat dintr-o privire cam cu ce s-ar alege de la ăsta. Îl descaltă de ghete. Fără grabă, se duce mai încolo si le bagă într-un sac. Apoi, se întoarce, cu câinele după el.
- Hai, mă, dă si hainele...
Ciobanul se pune, harnic, pe treabă. A avut noroc: ăsta are pe el de toate si aproape noi. Acu', omul zace gol, pe marginea gropii. Ciobanul îl ceartă putin că nu si-a văzut de treabă, apoi îl împinge cu piciorul la loc. Apa pleoscăie scurt si se închide peste el. În van vântul vine vuind să vadă: asta e ultima filă din abecedar. Restul filelor sunt rupte. Câmpul nu-i decât o singură coală albă, pe care nimeni n-are curajul să scrie. Nici măcar o pasăre nu-si pune gheara. Doar vântul viscoleste si răsfoieste câmpul, pe care nimeni n-are ochi să-l vadă. Ciobanul îsi saltă sacul pe umăr, însfacă bâta si o ia spre casă. Din mers, fluieră si câinele care se tot învârtea fără rost, scheunând, pe lângă groapa cu apa înghetată, în care Gugu e nemuritor.

(Din volumul "Pasaport pentru Orasul de Sus")



BISERICA DE PE MAIDAN


(Subiect: ce descoperă un doctor punându-si urechea pe pieptul unui om căzut în stradă.)

Era o după-amiază senină de toamnă, si atâta lume strânsă într-un loc unde nu se dădea nimic stârnea, pe bună dreptate, mirarea trecătorilor care se-ncumetau să traverseze maidanul din fata bisericii. Pământul răscolit se prefăcea în pulbere la cea mai slabă adiere de vânt. Printre valurile lui, zăceau, din loc în loc, tot felul de lucruri: câte-un pantof scâlciat ori o zdreantă făcută una cu tărâna. Pe fragmentele de ziduri rămase-n picioare, dezvelirea ungherelor neumblate scosese la lumină zugrăvelile vechi. Câtiva arbori, cărora cu greu li s-ar fi putut da un nume, supravietuiau ciuntiti, zdrentuiti, sfâsiati.
Despre biserică, se spunea că ar fi fost cea mai veche din oras. Buldozerele loveau în zidul ei ca niste penduluri uriase. La fiecare lovitură, multimea scotea câte un strigăt, ca si cum în ea ar fi izbit. Erau mai mult bătrâni, rău îmbrăcati, arătând a cersetori. Femeile îmbrobodite se văitau ca la mort, fără să ridice totusi glasul, de teama militienilor care făceau cordon în fata lor.
- Sărăcuta de ea... Cum i-a fost dat să moară!
Bărbatii mai mult tăceau, cu un aer umilit. Cei din primul rând se asezaseră în genunchi, cu capetele descoperite. Pe gardul scund de ciment, ciobit în mai multe locuri, erau lipite zeci de lumânări aprinse, din ceară maronie, care ard cât ai clipi. Zidul stătea să cadă, dar, nu se stie de ce, buldozerele pregetau să-i dea lovitura de gratie. În linistea de câteva clipe, femeile începură să tipe isteric:
- Unde-i popa? Să vină cu prohodul! Să vină părintele! Să scoată măcar icoanele!
Cineva, acoperindu-le glasurile, spuse:
- Părintele a zis că nu miscă nimic din biserică! Să vedem dac-or să aibă curaj s-o dărâme cu tot cu icoana făcătoare de minuni!
La un ordin scurt, militienii începură să-i împingă pe bătrâni, cu arma în dreptul pieptului; acestia se lăsau greu si protestau cu glasuri moi:
- Lăsati-ne, taică! Ce rău facem dacă stăm si noi aici?
- Nu-i voie!
- Unde scrie că nu-i voie? întrebă unul mai tânăr, cu glas artăgos. Peste tot numai asta auzi: aia nu, aia nu... Să respirăm e voie?
Un tip în civil se apropie.
- De ce faci scandal? Ti s-a urât cu binele?
- Care bine, dom'le? Care bine? Mă duc acasă cu sacosa goală! Am fost la Alimentara si nu era nimic!
- Nu te-ai uitat bine. Hai cu mine, mergem împreună. La cumpărături...
Multimea se retrase făcând gol în jurul lor. Bărbatul cu gură mare se uita spre cei mai de aproape, încercând să le prindă privirile, dar toti îsi fereau ochii. Civilul îl apucă de brat si-l trase pe cărarea îngustă care ducea spre cartierul din zare. Îl lăsa să meargă pe potecă, iar el călca prin noroi, când în stânga, când în dreapta lui, neslăbindu-i bratul. Lumea se uita la ei cum se-ndepărtau, ca doi prieteni care s-au regăsit după cine stie cât timp.
Când cei doi dispărură în dosul unui dâmb, oamenii îsi aduseră aminte de biserică si prinseră curaj, ca si cum civilul acela ar fi fost singurul care le punea stavilă gurii. Ajungând iar piept în piept cu militienii, constatară cu surprindere că, pe lângă ei, acestia nu erau decât niste copii, care ar fi putut să le fie nu numai fii, ci chiar nepoti. Asta-i făcu să capete si mai multă îndrăzneală. Atunci, apăru ca din pământ un sergent de vreo patruzeci de ani, pătrat, încins bine cu o curea lată, care stătea să crape. Le strigă subordonatilor:
- Ce stati? Să nu mai văd picior de ei pe-aici!
Rosii ca racul, băietii se făcură zid si împinseră multimea. Buldozerele trecură iarăsi la treabă. Un stâlp din tâmpla pridvorului se prăbusi într-un nor de pulbere. Din toate piepturile izbucni un strigăt jalnic, iar cei din primele rânduri se lăsară în genunchi. Militienii se retraseră cu un pas.
- Asa nu mai terminăm în veci! zbieră sergentul. Una spunem si alta facem!
Ceva mai încolo, un excavator stătea pregătit. Omul din cabină se aplecă si se răsti la cei de jos:
- Eu ce fac? Stau aici până diseară?
Lumea ridică ochii si-l privi cu ură. Înăltimea unde era, deasupra tuturor, faptul că manevra o masinărie puternică, totul atrase asupra lui mânia generală. Pumni strânsi se agitară în aer, se auziră vorbe de ocară.
Înaintând iar, militienii îsi puseră în miscare bastoanele de cauciuc, transpirând abundent, în ciuda frigului care se lăsase odată cu seara. Reusiră să împingă lumea la oarecare distantă, iar oamenii, acolo unde erau, continuau să se uite la biserică, si în mâini apărură lumânări aprinse, ca la Înviere. Se întuneca vertiginos si luminile căpătau tot mai multă strălucire. Nu era însă greu de văzut că multimea se rărise, iar dintre cei care treceau nu se mai oprea nimeni s-o sporească. Buldozerele se puseră cu nădejde pe treabă, parcă s-ar fi decis brusc să isprăvească mai repede.
Putini au văzut cum un om se apropia pe cărare, venind dinspre celălalt capăt al maidanului. Spre deosebire de alti trecători, nu se-ndrepta spre statia de tramvai, ci către biserică. Trecea printre oameni fără să-i vadă. Unii observară că răsufla greu, parcă ar fi fost bolnav. Avea haina descusută la subtiori, si i se vedea căptuseala, fâlfâind ca un vârf de aripă. Sovăia pe picioare, cu bratele întinse, căutând ceva de care să se prindă. Mâinile gălbui, stropite cu pete cafenii, îi tremurau, uscate ca pergamentul. Nimeni nu întinse mâna să-l ajute, asa cum se face pe stradă, când i-e rău cuiva. Omul ăsta avea ceva ciudat: nu părea a fi în toate mintile.
Ochii îl urmăreau avizi, curiosi să vadă ce are de gând. De la ăstia te poti astepta la orice: să se dezbrace ori să se zbântuie în mijlocul străzii... Cu ochii atintiti înainte, militienii nu păreau să fi remarcat prezenta omului, de parcă ar fi fost străveziu. El ajunse nestingherit în spatiul golit din fata bisericii, unde buldozerele se pregăteau de final, miscându-se pe senile ca niste tancuri. Oamenii priveau încremeniti, cu sufletul la gură.
Atunci se stârni din senin un vânt puternic, învălmăsind totul. Privirile se îndreptară spre cer, dar nu se vedea venind nici o furtună: aerul era limpede ca lacrima. Înviorat, omul îsi desfăcu bratele larg. Făcea semne cu mâinile, ca atunci când întâmpini pe cineva drag, care vine departe. Îi auziră spunând:
- Hai... Hai... Aici, la mine...
- Pe cine cheamă, dom'le?
- Luati-l de-acolo! Or să-l facă pulbere!
Omul părea surd la strigătele lor. Răsufla rar si greu, ca după fugă.
Biserica începu să tremure toată si se urni singură; se îndrepta spre el, gata să-l strivească.
- Dati-l la o parte! Nu vedeti că-l omoară?
Dar nimeni nu îndrăzni să pună mâna pe el, iar omul nici nu se clintea din loc. Desfăcu si mai tare bratele si scoase un geamăt. În clipa aceea, biserica dispăru, iar vântul se opri, la fel de brusc precum începuse.
Cerul se făcu negru ca smoala, ca înaintea unui potop. Parcă lovit în moalele capului, omul se clătina din toate încheieturile. Dădu să facă un pas, dar se prăbusi. Lumea alergă si i se strânse împrejur, ca o apă care se întoarce în matcă. Militienii asistau, neputinciosi. Sergentul se apropie, furios, si-i ceru omului actele.
- De acte-ti arde dumitale? Nu vezi că moare? izbucni un glas indignat.
- Lăsati-mă pe mine, sunt medic! spuse altul.
Nimeni nu-l opri să s-apropie de omul care zăcea cu ochii închisi. Medicul se lăsă în genunchi si-i desfăcu haina la piept, apoi dădu la o parte cămasa, până la maioul cenusiu, rupt în câteva locuri. În timp ce-l asculta cu stetoscopul, privirea medicului deveni fixă: părea consternat de ce auzea.
- Ce are, dom'le?
Medicul ridică ochii fără să răspundă.
- Ascultă, mă mai tii mult? se răsti sergentul. Asa-i că se face? Am mai văzut eu din ăstia, se fac morti si n-au nici pe dracu'!
Medicul se ridică oftând:
- Mă mir cum rezistă...
- Ce are?
- Are clopote-n piept... Toate clopotele Bucurestiului...
- Aiurea! Dă-mi si mie să văd!
- Si mie!
- Si mie!
Îsi smulgeau unul altuia stetoscopul, chinuindu-se să si-l potrivească în urechi. Care cum asculta rămânea cu ochii în gol.
- Dacă n-auzeam, nu credeam nici să mă tai!
- Cum s-aude?
- Ding-Dong! Ding-Dong! Ding-Dong!
- Ca la Patriarhie, pe vremuri!
- Na, acu' a-nceput si toaca!
- Cum face?
- Paca-pac, paca-pac, pac-pac, paca-pac...
Sergentul îsi reveni primul.
- Vă arde de prostii? La o parte!
- Omul ăsta trebuie dus la spital, e bolnav, spuse medicul.
- Aiurea, bolnav, n-are nimic!
- Nici nu cred că mai rezistă până acolo... adăugă cineva.
- Cu toate bisericile alea în piept? sări altul. Nu face nici doi pasi. Te si miri cum le duce! N-ati văzut cum a tras-o si pe asta de-aici?
Militienii ascultau cu un aer de nepătruns; numai palmele le asudau întruna. Sprijinit de subtiori, omul se ridică gâfâind. Micul grup o porni în directia arătată, unde se bănuia a fi policlinica, printre movile de pământ si mormane de dărâmături.
Treptat, multimea se rări. La un moment dat, cineva întrebă:
- O fi ajuns?
- Cine?
- Omul acela...
- Care om?
- Nu mai stii? Care căzuse colo, în fata bisericii...
- Care biserică?
După o oră, pe maidan nu mai era nici tipenie.

(Din volumul "Pasaport pentru Orasul de Sus")



FEMEIA CU ABAJUR GALBEN


(Subiect: O femeie refugiată din Basarabia descoperă secretul incredibil al unui abajur de lampă.)

Poate că asta era Apocalipsa ei. Dar nu, nu se putea să fie ăsta sfârsitul! Dacă izbutea să se urce în tren, dacă trenul reusea să plece, dincolo avea să găsească o altă lume, un loc de unde să nu mai fie izgonită. De ce luase abajurul, fără lampă? De ce nu mai avea si alte bagaje? Lampa, ar fi luat-o ea, cu dragă inimă, dar era prea grea si nu putea s-o ducă. Iar alte bagaje, nici nu i-a trecut prin cap. A închis usa în urma ei si a plecat, asa cum era, în cămasă de noapte, cu abajurul în mână. Acolo unde avea să ajungă, putea să mai găsească lămpi, dar asemenea abajur, niciodată. Era de la Fritz, neamtul care stătuse la ea în gazdă, până la plecarea regimentului pe frontul de Est. De-atunci, n-a mai auzit de el, cine stie pe unde-i zăceau oasele. Era un om cumsecade, îi aducea tot felul de lucruri, din cele care nu se găseau pe piată: carne, zahăr, ciocolată, cafea. Intr-o zi, a urcat câinele în atasul motocicletei, si l-a dus la ei la popotă; l-a hrănit până când n-a mai putut să se ridice de jos Dar acasă, cum s-a coborât din atas, câinele a început iar să mârâie la Fritz si să-si arate coltii. Pe urmă, s-a întors roata, a venit retragerea. Iar acum, rusii erau la câteva ceasuri de Soroca, si blestematul ăsta de tren nu voia să pornească. Abia reusise să se urce, lumea se îmbrâncea, se călca în picioare. Era cât pe ce să-i smulgă abajurul si să i-l arunce pe fereastră. Ocupa loc prea mult, cu toate că ea îl tinea cât mai sus, deasupra capului. Un bărbat gras si asudat a amenintat-o că o zvârle din tren. El avea trei valize, ea-doar abajurul, dar lui tot i se părea prea mult. In fine, trenul s-a desprins din loc. Ultimul care s-a urcat a fost seful gării, si vântul i-a luat chipiul. Dar cine să mai fi fugit după el? Femei, bărbati, copii, bătrâni, cu totii au scos un strigăt de usurare. Unii si-au făcut cruce, rugându-se la Dumnezeu să ajungă cu bine. Un bărbat care-si tinea copiii la subtiori ca o closcă zicea că sinele au fost scoase de niste străini sositi în zori. Zicea că n-aveau să parcurgă mai mult de-o sută de metri, si aveau să se împotmolească definitiv. Si până să se repare linia, mai va! Cine s-o repare, când rusii erau la zvârlitură de băt? Dar, în ciuda acestor negre prevestiri, trenul continua să alunece pe sine, în cadenta rotilor. Pe măsură ce treceau ceasurile, înghesuiala slăbea, fiecare găsindu-si, de bine de rău, locul. Pentru că o dureau bratele tinându-l în sus, iar jos n-avea unde să-l lase, si-a pus abajurul în cap, ca o pălărie. Asa era mai apărat. Pe semne că, la un moment dat, a si adormit. N-a crezut că se poate dormi si în picioare. Oricum, n-avea unde să cadă, o tineau ceilalti în pozitie verticală. A trezit-o o zgâltâitură, cineva îi striga în ureche: ei, cucoană, cât crezi că am să te tin în spate? De-acum, trecuseră Prutul si s-apropiau de Iasi. Unii au si coborât acolo, dar nu prea multi. Majoritatea voia s-ajungă cât mai departe, chiar în celălalt capăt al tării, dacă era posibil. Ea se hotărâse să coboare la Bucuresti; într-un oras mare, putea să găsească mai usor casă si un câstig acolo, ceva, să nu moară de foame. Meseria ei de croitoreasă nu se putea să nu aibă căutare. Făcea cele mai reusite rochii de mireasă, nu numai din Soroca, chiar din întreg tinutul: veneau la ea si de la Chisinău, si de la Odesa. Când a coborât în gară la Bucuresti, si-a dat seama că era deplasată, ba chiar ridicolă. Ajunsese într-o altfel de lume. Femei elegant îmbrăcate, însotite de bărbati în costume albe, treceau pe lângă ea învăluite în parfumuri, si se uitau cu un aer socat la multimea pestrită, coborâtă cu tarhaturi, cu plozi si geamantane pe peronul ce devenise prea strâmt.
- Ia te uită, Jorj, femeia aia e-n cămasă de noapte! Si ce chapeau si-a pus!
Glasul care spunea asta era melodios si alintat, de femeie tânără, frumoasă. A întors automat capul, să vadă femeia în cămasă de noapte, dar imediat s-a dumirit că era vorba despre ea. Era vară. Bucurestiul mirosea frumos, a asfalt, a trandafiri, iar de pe terasele restaurantelor veneau răbufniri de muzici, mirosea a mâncăruri. Lumea petrecea, de parcă n-ar fi fost război, de parcă nimic altceva n-ar fi existat împrejur decât binele acelei zile. S-a pomenit pe o stradă mare, cu multe vitrine. Trecătorii se uitau la ea fie cu milă, fie amuzati. Cineva a sfătuit-o să nu mai umble pe străzi deghizată în lampă, că s-ar putea să se trezească la politie: era camuflaj. Altcineva a spus că era, probabil, bolnavă, nebună de legat. O doamnă în vârstă, cu părul alb de tot, a luat-o usurel de brat: vino cu mine, nu te uita nici în stânga, nici în dreapta. S-au urcat într-un tramvai, pe urmă au coborât si au luat-o pe jos, pe-o stradă mai linistită, cam ca aceea pe care locuia ea la Soroca. Aceleasi curti, aceleasi case joase, pe fetele cărora se vedea oboseala. Pe drum, doamna i-a spus că putea să-i dea câte ceva de îmbrăcat si o odaie, nu prea mare, o fostă bucătărie.
- Până găsesti altceva... a adăugat.
Multumindu-i cu lacrimi în ochi, a dat să-i sărute mâna, dar doamna si-a tras-o repede si a certat-o:
- Să nu mai faci asa ceva!
Madam Zamfirescu, asa-i spunea toată lumea, era o femeie foarte cumsecade. Nici nu i-a cerut plată pentru odaie.
- Ai să mă ajuti si dumneata, la nevoie, că sunt si eu bătrână si bolnavă...
- Stiu să cos!
- Ei, vezi? De-asa ceva e nevoie oricând.
Cu toate astea, clientela nu se prea grăbea să vină. Doar cârpeli, doar haine de întors, doar peticeli, si acelea foarte-foarte rar. După un timp, si-a găsit de lucru, ca muncitoare la fabrica de săpun. Nu era departe, chiar în capătul străzii. Ii plăcea mirosul de care i se îmbibaseră hainele, părul si pielea: trăsnea a curătenie. De cum intra pe poartă, lumea stia: a venit Masa de la lucru. De fapt, pe ea o chema Maria, însă acasă, la Soroca, îi ziceau Masa, după moda rusească: Masa, Pasa, Nusa, Grisa... Pe-o altă femeie de-acolo din curte, pe care o chema tot Maria, o strigau Mia, ca la Bucuresti. Asa că ei Masa i-a rămas numele, ca s-o deosebească de cealaltă. Unii îi ziceau chiar Rusoaica, desi ea, ferească Dumnezeu, nu era nici pe departe. In odaia ei, pe-o măsută schioapă, trona abajurul galben. Parcă era si mai frumos aici decât acasă. Dar n-avea lampă. S-a hotărât să pună bani deoparte, ca să-si cumpere. În asteptare, mângâia, seara, materialul mătăsos si transparent, închipuindu-si cum avea să lumineze, încât să nu se mai vadă petele de igrasie de pe peretii cojiti până la cărămidă. Abajurul era mai plăcut la pipăit decât catifeaua, mai moale ca satinul, mai fin decât mătasea. Nu-si dădea seama din ce material era făcut. Era transparent ca hârtia si delicat ca moarul. Iar când lampa ardea, abajurul răspândea o lumină parfumată, de culoarea sofranului. Parcă erau mistuite în el mirodenii: cuisoare, ghimber, lămâioară, scortisoară sau maghiran? Greu de spus... Alteori i se părea că simte miros de vanilie si de izmă creată. Cu lampa aprinsă, avea să fie ca acasă la ea, la Soroca, în serile de vară, când intrau pe fereastră zeci de fluturi, zburând beti din straturile de regina noptii. Strângea banii într-o cutie veche de tablă, în care fusese halva: i-o dăduse madam Zamfirescu. O scândură se desfăcea din podea; a ascuns cutia sub ea, cât mai departe de ochii lumii, si n-a spus nimănui. Zilele se scurgeau monoton, doar alarmele îi mai făceau să iasă din obisnuit. Săpaseră în mijlocul curtii un fel de transeu, si acolo se băgau, până când sirenele sunau încetarea. Într-o duminică pe la prânz, după alarmă, când s-a întors în casă, a verificat, ca de obicei, cutia de sub podea: era goală! O pândise cineva si-i furase banii. A fost distrusă. Plângând cu lacrimi amare, i-a spus doamnei Zamfirescu necazul ei. Biata madam Zamfirescu i-a dat cu împrumut o lampă, să aibă lumină, măcar până izbutea să-si cumpere una. Nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca aceea rămasă la Soroca, dar după ce i-a pus abajurul si a aprins-o, odaia s-a luminat, iar ea a uitat de toate. Nu era o lumină rece, ca atâtea altele. Nu mai reusea să-si ia, de la lampă, ochii, atrasi de lumină mai rău ca fluturii. Te pomenesti că si ochii ei aveau să se facă scrum... Odaia n-avea alt geam decât cel de la usă; a avut grijă să-l astupe bine, să nu se vadă nimic de-afară. În fiecare noapte, sergentul de stradă îsi făcea rondul si bătea cu bastonul în gard: Lumina! Stinge lumina! Si ferestrele, care mai pâlpâiau slab, din cauza vreunei candele uitate, se întunecau brusc. Atipea cu ochii la lampa aprinsă, si prin minte-i treceau tot felul de gânduri, de amintiri. Uneori, lumina lămpii abia mai tremura, de-ai fi zis că se mistuie toată; alteori crestea arzând ca o tortă. I se părea că aude soapte, oftaturi, ba chiar si gemete, de parcă lampa ar fi încercat să-i spună ceva... Ce anume? Un secret? O istorie? N-avea de unde să stie. Odată, i s-a părut că distinge în murmurul ei unul sau mai multe nume: Raisa, Larisa ori Denisa... N-a putut auzi prea clar. Raisa era sotia sefului de gară din Soroca, n-o văzuse în tren, ce s-o fi întâmplat cu ea? Denisa era doamna farmacistă, o cucoană teapănă, de pe strada mare. Cu numele de Larisa, nu cunostea pe nimeni. Suferea că nu putea să-si arate nimănui comoara, de frică să nu-i fie furată. Totusi, într-o seară, n-a mai rezistat si a chemat-o pe Mia la ea.
- Am mai văzut asa ceva la unii, pe strada Parfumului... Casă boierească... a spus Mia, cu ochii strălucind.
Adevărul era că abajurul se potriva acolo în odaie ca un candelabru într-un cotet. Ochii Miei erau ca niste brazi de Crăciun: întunecati si plini de lumini, si asta dădea un aer de sărbătoare. S-a crezut obligată să-i spună Miei de unde avea lucrul acela de pret: i se păruse că distinge în ochii ei o undă de bănuială.
- Il am de la un neamt, i-a explicat, îmbujorată. E ceva străin, nu-i de-aici... Voia să-l ducă acasă la el, în Germania, dar n-a mai apucat, a murit la Stalingrad...
- Data viitoare când mai vin, îl aduc si pe Tinel, a zis Mia.
Tinel era bărbatul ei, de fapt cel cu care trăia, asa, fără acte. Fusese pe front, apoi reusise să scape: era bolnav de plămâni. Si lui îi luceau ochii, dar altfel decât Miei: avea ochi verzi-albastri, care sclipeau ca la lupi. După ce s-a uitat un timp de la distantă, a început să cerceteze abajurul de aproape. A descoperit, chiar lângă cusătură, o portiune arsă, pe care apăruseră, negre, ca scrise cu cărbune, niste cifre, până atunci invizibile. Tinel le-a citit cifră cu cifră: 457031.
- Parcă ar fi un număr de puscărias... a zis; si a rămas tăcut, pe gânduri.
Câteva zile mai târziu, Mia a venit seara pe la ea. Era tulburată, dar se codea să-i spună de ce. În fine, i-a mărturisit cu glas scăzut ce-i povestise Tinel despre lampa ei, mai bine zis, despre abajur: ceva groaznic. I-a spus că nemtii făceau asemenea obiecte din piele de femeie. Piele de evreică, a adăugat ea, pe un anumit ton, de parcă toată lumea ar fi trebuit să stie ce însemna asta.
- La ei, totul se foloseste, nu s-aruncă nimic. A femeilor e mai moale, de-asta o folosesc pentru lucruri fine...
Ascultând ce-i povestea Mia, a rămas cu ochii tintă. N-a putut să mai zică nimic: a bucsit-o greata si s-a năpustit afară. Când s-a întors, tremura toată, din cap până-n picioare, albă ca varul. În seara aceea n-a mai aprins lampa. La un moment dat, i-a trecut prin minte că Mia era invidioasă pe ea, si de-aceea născocise povestea asta. Nu putea să fie adevărat. Cu toate astea, simtea ceva apăsător în aer; iesea din cămărută si stătea pe treaptă, în fata usii, până târziu. Când izbutea, în fine, să adoarmă, auzea oftaturi si gemete, visa urât: parcă era închisă într-o curte cu gard înalt si se-nvârtea disperată, ca-n cuscă, fără să găsească vreo iesire. Intr-o noapte, a văzut, aplecată asupra ei, o femeie, care o privea cum doarme. Avea părul galben, cret si foarte des, astfel încât îi înconjura fata ca o strălucire ciudată. Era foarte tânără si zâmbea usor, crezând că n-o vedea nimeni. Dar ea o zărea destul de clar, prin pleoapele-nchise.
- Iertare... Iertare... Pace... murmura femeia. Si îi simti mâna rece, catifelată, pe frunte. Se trezi: în odaie nu era nimeni. Se ridică în capul oaselor si se dădu jos din pat. Era chiar în puterea noptii, la ceasul acela când dorm până si osânditii. A luat abajurul si l-a învelit cu grijă în fata de pernă. Pe urmă, a iesit în curte. A căutat un loc mai ferit, lângă magazie, si a săpat o groapă, nu prea mare, cât să-l poată cuprinde.A asezat abajurul în groapă, si a fărâmat deasupra un bulgăre de pământ. Fără să stie prea bine de ce, lacrimi lunecoase ca lesia au început să-i curgă pe obraji. Plângea pentru tot ce îngropa acolo: copilărie, tinerete, liniste. Plângea pentru tot ce crezuse că va fi cândva, dar si pentru ceea ce nu crezuse că poate să se întâmple vreodată. Pe urmă, a astupat groapa si s-a dus în odaie. Se simtea obosită ca plumbul. Intr-un colt, era o sticlă de tuică, adusă de Mia pe ascuns, să nu stie Tinel, că-i cam plăcea băutura si o usca pe toată. Bâjbâind, pe pipăite, a găsit-o si a dus-o la gură:
- Să-i fie tărâna usoară...
Tot dând pe gât, de sufletul evreicii, s-a făcut crită. A dormit tun, abia s-a trezit dimineată, cu capul greu, cu gura ca pâsla.
- Ce-ai făcut cu abajurul? a întrebat-o Mia, a doua zi.
- L-am vândut... Am nevoie de bani...
Mia a părut dezamăgită, dar n-a mai zis nimic. Lucrurile au reintrat, cât de cât, în făgasul lor obisnuit.
- Stii ceva? i-a zis Mia, într-o sâmbătă. De câte ori ies noaptea afară, văd lângă magazie o lumină... Uite-asa pâlpâie, la o palmă de la pământ! Tinel zice că s-ar putea să fie o comoară... A mai văzut asa ceva, când era copil, la el în sat.
Dar madam Zamfirescu nu i-a dat voie lui Tinel să sape lângă magazie; si cum era proprietăreasă, a rămas asa cum a vrut ea. Iar văpaia aceea, lumina ca sofranul, mai apare si acum, parfumând aerul cu mirodenii, în unele nopti.