Elisabeta Isanos - Poezii

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

  • ELISABETA ISANOS: POEZII

  • -"Cuvintele rămân în aer ca fumurile"
  • -"Minunea"
  • -"Urgia plăpânzilor"
  • -"Copilărie cu cărămizi"
  • -"Mirare de lună"
  • -"Întineresc de spaimă"
  • -"Dansuri"
  • -"Cuvinte"
  • -"Spatiul vietii"
  • -"Balanta"
  • -"Sensuri"
  • -"Gomora"
  • -"Carcasa"
  • -"Sfânta Bucurie a Iernii"
  • -"Viile arse"
  • -"Te culci om liber"
  • -"Cristal de temnită"




    CUVINTELE RĂMÂN ÎN AER CA FUMURILE

    Noi am inventat acest mod de a fi,
    necunoscut de frunze, existentă
    care nu cere să te nasti, nu trebuie să respiri:
    e destul să răsari ca astrii morti, în gând.
    E destul să se audă despre tine. Cu nimic
    nu poti fi vătămat, viu ca o bucurie posibilă,
    care nu va veni niciodată, oglindire
    a cuiva nevăzut. Si fără să fii există viată,
    în spatiul unde regele fricii n-ajunge.
    Cerbii nu se tem de cenzură, privighetoarea nu are rege.
    Lucrurile soptesc: ”La ce bun să scrii,
    de vreme ce noi existăm?”
    Nu le iau în seamă. Sunt în mine întâmplări,
    evenimente. Ce visez capătă duritate de lucru real,
    merg pe pământ întărit de gânduri.
    Lucruri umile, o cârpă sau o coajă de măr,
    becul arzând limpezit în crengile ciresului,
    masa de lemn, un cerc tremurător de lumină,
    dorinta de a da, mai tare ca foamea. Frig:
    când vorbesti, cuvintele au trup, în sfârsit se văd,
    le scriu cu gura. Astă noapte a căzut zăpadă:
    a nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!
    Cuvintele rămân în aer ca fumurile. Deschid usa,
    mă uit în urmă intrând: aburul gurii mă urmează.
    Mă evapor cu iuteala unui alcool.
    Si ce-i dacă vine? N-am nevoie de primăvara adevărată,
    o vreau pe aceea din amintiri,
    întunecoasă, când în curti se mistuie
    frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele.
    Întuneric si ceată. În toiul unei nopti fără cuvinte,
    toate străzile duc spre tăcere,
    eu grăiesc, rostesc, spun mereu,
    împotrivindu-mă... Ar fi prea simplu să tac.
    Pe cer, curge o mână de sare, dusul despletit
    al duhului sfânt: mă umplu de cuvinte. Undeva,
    o provincie a cuvintelor scrise, departe;
    aici, toti trec linistiti prin tăcerile mele,
    ca si cum n-ar avea corpuri. Sunt cărti putine
    pe toată strada, simt asta. Vremea pare
    definitiv pierdută, ca si cum nimeni n-ar fi scris niciodată.
    Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,
    o margine de ziar, să completez bibliotecile arse.
    Nu se poate trăi în mutenie. Poetul pluteste
    în tăcere, ca un distrugător pe mări,
    lăsând în urmă brazdă de murmur latin.
    Miscarea cuvintelor e înaintarea crescătoare
    a frunzei, întoarcerea înceată a unui obraz.
    Poezia îmi rămâne alături ca un duh, oriunde
    m-as duce, pe străzi, în infern, n-o pot rupe
    de mine. E obositor, dar nu mai sunt singură pe ulite,
    o port pretutindeni, asa cum o mamă
    îsi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.




    MINUNEA

    Minunea mea, trup bogat n-a mai fost pentru tine,
    altora marmura le pune călusul,
    dar simti ce dulce-n gură s-a făcut rumegusul?
    Dacă-l mesteci mult, e ca scârna de-albine.

    Minunea mea, pân’ la tine s-au sfârsit toate cele,
    a rămas numai zegras cu parfum de demult,
    fosnetul de paie înverzite-n saltele,
    pun urechea pe tine si drept cântec l-ascult.

    Cum să nu murmure dacă-i iarbă de mare?
    Si-i atât de usoară-n trupul tău umplutura,
    în timp ce-arama, lor le cade greu în picioare,
    si pietrele reci le-ncrâncenează gura.

    S-au buhăit, s-au lătit, s-au umflat, au dospit,
    mâine-poimâine vezi cum din forme erup,
    de pe-acum, coapte, cojile de pe dânsii se rup...

    Ai să durezi mai mult decât un trup de-mprumut!
    Minunea mea, dacă-mpietriri ti-au lipsit, să nu plângi,
    pentru că eu oricum te-mbălsămez cu sărut.




    URGIA PLĂPÂNZILOR

    Vorbesc si ei ca luna, pedepsesc
    murind cât încă timpul nu-i venit,
    cu gloante moi de lacrimi ciuruiesc,
    pe-obraji, cu moartea lor ne-au pălmuit,

    nici nu le trebuie vreo armă-n plus,
    străpung cu geana si prin plâns rănesc,
    sunt palizi ca otelul pus în săbii
    ce stau să cadă peste noi de sus.

    Demultul muntilor îi tine tineri,
    în Nordul cel mai nordic, fără flori,
    unde nu poti sui fără să zbori,
    ci trebuie să birui în zadar
    un aer dur, din ce în ce mai clar...
    Lovindu-te cu pieptu-n bariere,
    sătul de-opriri fortate tot mai lungi,
    pricepi că n-ai putere să-i ajungi:

    dacă le spui ceva, ei stiu ce vine,
    oricât alergi, tot ei sunt înainte,
    tu plângi, ei plâng ninsoare peste tine,
    si nici povestea nu-i mai poate tine,
    spre cerul greu de-amiezile de stele,
    îi vezi cum sar afară din cuvinte.




    COPILĂRIE CU CĂRĂMIZI

    Se dizolva în zare geografia,
    Orice, credeam că se adevereste;
    Miros de gaz si de ulei de peste,
    Colega mea, de la Maria – Mia.

    Orfanele, în băncile din fund,
    Desi nici una nu era înaltă;
    De ce-o chema Venera pe cealaltă?
    Materii reci, la care nu răspund,

    Ori nici măcar nu este vreun răspuns.
    Nimic în urmă si în fată totul,
    O soaptă-n oră sau un semn cu cotul,
    si roscove sălbatice-n ascuns.

    Peretii gri cu dâre de oxizi,
    În curte, un morman de cărămizi;
    Nu se născuse încă amintirea.

    Eram doar ce vedeam că e-mprejur:
    Cearsaf, sticlută, câine, abajur...
    Schimbam la trupuri doar rotind privirea.




    MIRARE DE LUNĂ

    Asta nu-i lumină, ci mirare de lună.
    N-avem stiri
    despre ce vede ea pe pământ,
    de nu se mai desmiră
    decât târziu, apunând.
    Dar tu vino să te miri cu mine,
    să ne fim miri,
    fără păstrare de sine,
    vechi în iubiri
    si de mirare tineri,
    să fim de mirul lunii
    cu sprâncene de mir !
    Si poate că mirând-o mai tare,
    văzându-ne-mbrăcati în miri,
    alergând în voaluri si-n pantofi subtiri,
    printre silozuri cu ziduri de-nchisoare,
    se va face dinspre lună mirare ca ziua,
    din noi o să cadă umbra sub rază,
    si, usori, ca să-i întoarcem mirarea,
    vom sui spre luna din amiază.




    ÎNTINERESC DE SPAIMĂ

    Toate frumoasele mi se zbat în jurul mijlocului,
    pesti argintii. Prind una prin viclene silabe
    de iarbă. Cu unghiile, a mângâiere, îi brăzdez umerii,
    îi cânt ca să stea lângă tine. În curând
    vântul îi spulberă nisipoasele clinuri, părul
    îi curge în urmă, rază de soare. Te văd
    zugrăvit pe umbra unui vis despre grădini.
    M-am topit în tine odată cu gândul ninsorii.
    Fericirea are parfum violet
    sau albastru, de vopsele pe lemn.
    Închideti usile si ferestrele: de afară răbufneste legenda.
    Azi nimeni nu va muri: de pe ziduri
    s-a suflecat zăbranicul. Cu lăcomie sorb din ochi ziua:
    învolburatul preot coboară din autobuz
    cu barba fluturând, tinerii au pulovere pe gât,
    idila începe în pantofi care strâng. Doi bătrâni
    întârzie în fereastră scuturând si mângâind
    la nesfârsit o lungă broboadă neagră,
    s-o pună la loc în dulap. Ploaie de aur.
    În arbusti se creează o sferă de aer binecuvântat,
    un pântece vegetal, de fecioară.
    Si într-o zi, începe să cadă în el vesnica ploaie
    de aur. Eu întineresc de spaimă:
    să nu mă mai iubesti: ti-ar trebui veacuri.




    DANSURI

    Sunt dansuri – poante întepând pământ,
    si joc descult călcând cu talpa toată,
    si înrădăcinări pliate-n vânt,
    si izbucniri care-nfloresc deodată.

    Mai sunt si dansuri - tremurări de oase,
    si dansuri – zbor în pas de răsuflări,
    Balans de bărci pe apele serioase,
    ori ziduri nemiscate-n ritm de mări...

    De-ar fi pământ bătut ori liniste de valuri,
    Cu bratele-mpletite ca podul între maluri,
    Eu calc pe melodie cu tălpi îngrijorate:
    De dragoste ori luptă e tactul care bate?




    CUVINTE

    Spun vară, si-i toamnă, spun frige, si-i frig,
    numesc răsărituri, si ele apun.
    Spun zi, si e noapte, spun plin, si-i nimic,
    cenusă-i în clipa când flacără spun.

    Spun rouă, si-mi cade pe deget arsură,
    spun pace, si lumea-i scăpată din frâu...
    Mai bine mi-as pune pecete pe gură,
    când secetă iese din nume de râu.

    Când noaptea se umple de nume de stele,
    luminile nu mai sosesc după ele,
    tu numai cu murmurul gurii rămâi...

    Si totusi există si-n asta câstiguri:
    soseste dezghetul când murmuri doar friguri,
    spui „iată sfârsitul...” si-i ziua dintâi.




    SPATIUL VIETII

    Locuită cu chirie de turnuri, ziua mea e un circ
    pentru jocurile altora. În vreme ce cărtile cresc în
    grosime prin osârdia pulberii, cu gura plină de vorbe
    nu-mi pot face ca pasărea cuibul,
    nu mă pot îmbrăca asemeni unui crin. Viata mi-o văd
    pe la altii, acolo mi se-ntâmplă toate,
    inima mea bate pe la porti, desi e soră
    cu stelele mării. Dezvirginate de privelistea răului,
    florile mintii au fost strivite sub cizme. Altcineva
    s-a încuibat în zilele mele. Din viata mea
    îsi face pădurea ocol, si stă în gunoi rumegând lumină.
    M-am furisat, sub pedeapsa cu moartea,
    în marginea ierburilor. Că eu nici nu mai râd,
    nici nu mai plâng, altii le fac pentru mine,
    nici nu mai strig, tipetele sunt gata făcute.
    Nici gândurile nu sunt toate ale mele:
    mi se înfinge în piept păianjenul luminii,
    ce gândesc eu si ce visează toti se confundă,
    până si mortii îmi inoculează cuvinte,
    mă obligă să le termin frazele rupte.
    Unde să mă feresc? Există metereze de umbră,
    cămări întunecoase, subsoluri adânci,
    unde pot gândi cu gândurile mele,
    în vioiciunea răcorii.
    Mă smulg din fire de păianjen solar
    si-mi caut libertatea pe buzele noptii,
    la poalele unghiului ascutit al cărui vârf străpunge
    fără durere o stea.
    Timpul meu îsi caută anotimpul.
    Mă fac lăturalnică, fără regrete.




    BALANTA

    Simt tremurarea mării de departe,
    cu greul ei pe tas mă cântăreste,
    ca să mă urce-n cer, în zări descreste,
    scăzând sub mal ca apa Mării Moarte.

    Uitându-si urma-n aerul golit,
    adânc din înăltimi se va lăsa,
    când eu apăs ca plumbul, urcă ea,
    îsi scoală-n zare muntele lichid.

    Ce-am să mă fac dacă diseară plouă
    si cad pe tasul meu darale mici?
    Ne-apucă ameteala pe-amândouă,
    lesină marea-n zări, si eu aici.




    SENSURI

    Reintră lacrimile pe canale,
    se-ncuibă viermii în rotund de mere,
    sub nave se scufundă marea moale,
    pământul se tasează sub tăcere.

    Elanul spre adânc începi să-l simti
    când se sfârsesc povestile-n poveste,
    cum se dărâmă un fisic de-arginti,
    ai vrea să vezi ce zace sub ce este.

    Dar în oglinzi, adânc si-nalt se-ncurcă,
    atenti copacii când în lac se văd,
    se bucură când e de fapt prăpăd,
    coroanele-n cădere parcă urcă.

    Pământul naste munti, si valuri marea,
    din viermi ies fluturi, crinii sar din cepe,
    comori renasc... Uitându-si brusc urmarea,
    povestea răsuflată-abia începe.




    GOMORA

    Dacă-i sfârsitul lumii, n-arată rău deloc.
    Roiuri de fluturi năvălesc seara spre lămpi,
    albinele sufocă florile zaharisite, pietele gem
    de verdeturi care trosnesc de fragede. Seara, toate
    sunt zvârlite la gunoi, spre furia precupetilor.
    Realitatea a întrecut închipuirile. Totul pare
    neschimbat, tocmai aici e grozăvia.
    A izbucnit ca niciodată splendoarea verii.
    De plecat, ar trebui să plece cei tineri,
    eu una nu mai pot, rămân în Gomora.
    Pe mine întotdeauna mă opresc portarii:
    „Unde mergeti?” Si eu nu stiu să le spun
    unde merg. Nu te gândi să iei cu tine ceva,
    toate sunt otrăvite. Ia doar un fir de ată:
    cu el va veni acul, trăgând după el femeia,
    apoi o lume întreagă, cusută într-o cârpă.
    Dar să iei toate cuvintele! Sunt pline de povesti!
    Pălărieri, făcători de peruci, trăsuri vechi, mârtoage,
    cizmari desculti, croitori rupti
    în coate... Valuri-valuri de tehnici efemere.
    As vrea să fiu lângă tine când vei reinventa
    lucrurile, cu stângăcia lui Dumnezeu de la început,
    când experimenta variante de fluturi, si,
    de milă fiindcă erau frumoase, le-a lăsat
    pe toate să existe.



    CARCASA

    Când scriu fără mâini, înnegrindu-mă-n gând,
    mai sterg, mai bifez ori mai schimb câte-o frază,
    si stau nemiscată -n adânc alergând,
    din gros încleiată-ntr-o fostă amiază.

    Să nu mă treziti, căci poeme se rup,
    sincope au loc si blocări de artere,
    fluidele calde stau fără putere,
    si cheagul de vers nu mai curge prin trup.

    Pe dos decât altii mă faceti să mor
    când frânele faptei mai frâng câte-un vers:
    aceea pe care-o-ndemnati uneori
    e fixul vehicul al frazei în mers.

    De sute de pene-am zăcut până-acum,
    cândva o să vină o ultimă oară,
    silită voi fi si împinsă la drum:
    carcasă din care poeme coboară.




    SFÂNTA BUCURIE A IERNII

    E groaznic de frig. Se întunecă. Să n-aprinzi lumina.
    Dacă aprinzi, va fi o explozie, nu rămâne decât
    fereastra ca un lingou plutind prin întuneric, un bloc
    de aur, cum trebuie să fi arătat păsările, înainte
    de a fi făcute. Aerul noptii s-ar umple de blocuri
    colturoase, bucăti de lumină necioplită. Unde sunt
    zidurile să ne apere? Nu aprinde, să stăm
    pe întuneric. Să fie totul asa cum trebuie. La ce bun
    o lumină? Dacă un fir de păr s-a clintit pentru ea,
    refuz să iau parte. Nu voi mai lua lumină
    pentru care s-a murit. Nimic nu voi încerca
    împotriva întunericului, în noaptea asta.
    Sunt ca un copil sau ca o piatră. Până si păsările,
    când îsi fac cuiburi, urcă mai sus
    decât nivelul zero al lumii. Doar pietrele îl îndură,
    nu se miscă împotriva noptii, nici a iernii.
    N-ai să auzi nici o piatră strigând.
    N-am să strig nici eu. Camera e o grădină neagră,
    în care frunzele au căzut. Oamenii, vineti de vântul
    rece, nu fac nici un gest de împotrivire.
    Tremură mergând de mână prin grădina neagră.
    N-am să scapăr nici un chibrit, trebuie să văd
    întunericul de la un capăt la altul. Îl privesc în fată.
    Lemnul din cameră s-a aburit, trosneste ca oasele.
    O pâlpâire doarme în capătul chibritului, dulce
    si fragedă ca un măr în mugure. Mă tentează
    să-mi ard degetele. Dar nu: de ce să fiu mai prejos
    decât pietrele? Dacă as culege mărul din capătul
    chibritului, ar creste din el o vâlvătaie, si cu glas
    puternic m-ar biciui: „Cine ti-a spus că trupul tău
    e gol?” Si m-ar izgoni din grădina neagră. Unde?
    Acolo unde nimeni nu poate fi al nimănui,
    unde nimeni nu-i nici copil, nici părinte.
    Cine huleste împotriva noptii
    aprinzând flăcări si lumini?
    Grădina neagră se luminează singură
    de albul zăpezii. Să te strângi cât mai mult,
    să te ghemuiesti ca fătul în burtă.
    Pumnii la gură se umplu de aburii răsuflării,
    genunchii ating pieptul. Pleoapele sunt grele,
    abia le pot ridica. Acum, fără tertipuri
    nu mai trăiesc decât pietrele.
    Dacă mâine dimineată mă mai trezesc,
    voi fi ca ele.



    VIILE ARSE

    În tara cu viile arse,
    toti umblă cu gurile
    negre de struguri.
    În tara cu limbile smulse,
    toti umblă
    cu cântec în gât,
    cântă de frunzele verzi,
    în tara
    fără nici o pădure.
    Publicul bate
    din palmele dure.
    Cerul nu spune nimic,
    ninge si-atât.



    TE CULCI OM LIBER

    Te culci om liber si te scoli legat,
    Ai adormit într-un minut de pace,
    si-n timpul noptii, iar război se face,
    si te trezesti de osti înconjurat.

    Te culci sperând în zorile opace,
    si te trezesti la ziuă disperat,
    Adormi pe-obraz de altul mângâiat,
    si singur esti când pulsul noptii tace.

    Om tânăr te-ai culcat, te scoli bătrân,
    Te scoli cărunt, când te-ai culcat valid,
    Te culci – gând slobod, te trezesti în ham...

    Eu, din ce-am fost să fiu, cu ce rămân?
    Stiu că mai bine nu mă mai trezeam,
    si totusi ochii singuri se deschid.




    CRISTAL DE TEMNITĂ

    Parcă nu-mi vine să cred că asta a fost tot.
    Nu vreau să încetez lupta inegală. Când mă uit,
    e noapte de-acum, altii s-au bucurat pentru mine.
    Să te păstrezi în întunericul tău ca un fruct!
    Soarele se ridică peste faptele noptii: soare
    de groază, culegătoarea de rouă îsi strânge
    de pe câmp cârpele ude. O mândrie aparte:
    să mă ridic deasupra barbarilor. Trebuie
    să descopăr alte arme. Ca să vezi cum mă apăr,
    imaginează-ti înjurăturile crinilor!
    Meserie de om, atâta tot. Există o anumită cantitate
    de suferintă, si o anumită doză de moarte, oricât
    te-ai feri, trebuie să-ti primesti partea. Dacă
    nu o cauti, dacă nu ti-o cumperi, ti se face cadou
    sau o găsesti pe stradă. Există si o anumită
    cantitate de dragoste. Si eu în vremea asta scriu
    pe aripi de libelulă si cred că scrisul nu se va pierde!
    Duc un război singuratic, nu se vede.
    Poate există totusi un parfum al victoriei!
    Felul meu de a lupta nu-l stie sarpele,
    am armele mele, el crede că-l mângâi,
    crede că-l cânt, lupta se duce pe alt teren,
    nu stie că este ucis. E mort, si nu stie.
    Nu mi-am murdărit mâinile, nu
    m-am bălăcit în noroi. Ar fi vrut să mă audă urlând,
    implorând, dar eu nu m-am despărtit de muzici,
    nici atunci când capul meu
    plutea zbârlit pe ape, n-am încetat
    să caut lumina înăbusită în adâncul moale al ploii.
    Întâmplă-se orice, nu voi grăbi pasul.
    Am crescut odată cu temnita,
    m-am făcut, m-am copt în umbra ei.
    Altfel cum ajungeam să am
    asemenea culori nefiresti?
    Ar fi nedrept să încerc s-o sfărâm,
    subtiraticele colinde ale glasului meu
    ar mai fi sunat la fel?
    Ar mai suna asa cum sună
    râsul meu îmbogătit?
    Cristal de temnită,
    asta sunt.