" Cuvântul divin nu are nici o tangentã cu vorbele noastre. El, lumina a rostit-o cu luminã, cerul l-a pronuntat cu cer, pãmântul l-a glãsuit cu pãmânt, iarba a murmurat-o cu iarbã. Rostirea soarelui a fost soarele însusi, numirea lunii a fost însãsi luna, vietuitoarele si pãsãrile le-a grãit cu trupurile lor. Abia dupã cinci zile l-a fãcut pe om din tãrânã si i-a suflat în fatã suflul vietii. Pe urmã, a adus la om, în grãdina Raiului, fiarele si pãsãrile, sã vadã cum are sã le numeascã, si ce nume-i dãdea omul fiecãrei vietuitoare, acela rãmânea. Dumnezeu i-a dat astfel un avans lumii fatã de cuvinte, un interval de câteva zile divine, o lungã neatârnare. Cuvintele si lumea nu se suprapun niciodatã, vorbele nu se lipesc de lucruri, numai le ating, le rãzuie usor, la floarea pielii."

("Memoriile sobolanului de mare")