Elisabeta Isanos - Critica

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA: POEZIA ELISABETEI ISANOS E DE PĂMÂNT SI FOC

"...Poezia e grea de imaginile unei lumi de vară roditoare, cu substante de vinuri grele, de amiezi si amurguri bogat aurite, surprinzătoare pentru vârsta ei tânără./.../În cosmosul Elisabetei Isanos, zodiile sunt bine asezate, se rotesc în lumina unor cunostinte magice străvechi, descântecul descoperă esente, iubirea e de jăratec. Poezia Elisabetei Isanos e de pământ si foc."
("Pe marginea unei pagini de poezie", în "Luceafărul" nr.22/3 iunie 1967)


CONSTANTIN CĂLIN: MITUL ABSENTEI

"Fată de atâtea volume compozite, recunoastem în 'Orase nostalgice' existenta unei obsesii fundamentale, a unui mit personal, - mitul absentei. Creăm, sugerează poeta, stimulati de această absentă, care poate fi un dor, o taină, o aspiratie, o presupunere, o nevoie, un gol sufletesc, spiritual, o asteptare, o plecare din noi, dintre noi... /.../Solară prin sentimentele ei fundamentale, poezia Elisabetei Isanos îngenunchează totusi la pragurile elegiei..."
("Lirică feminină - Debuturi", în "Ateneu"/iunie 1969)


CONSTANTIN TRANDAFIR: ZONELE INEFABILE DINTRE SPUNERE SI TĂCERE

Observam si când am scris despre volumul anterior, 'Versuri', al Elisabetei Isanos, că autoarea este prea parcimonioasă cu propria-i productie poetică. Tipăreste sau i se publică foarte rar cărti, iar în reviste aproape că e de negăsit./.../Aici, în noua carte, poeta îsi defineste mai clar starea si miscarea lirică, desi poeme exclusiv programatice nici nu există./.../Rezultă tablouri impresioniste de o rară expresivitate, în care lumina asta nicăieri asemeni... irizează selenar, potrivit unei perfecte tehnici a clarobscurului, în stare să surprindă zonele inefabile dintre spunere si tăcere, dintre vis si trezie, dintre lăuntric si obiectele lumii, dintre transparentă si umbră..."
("Gingasă se arată piatra", în "Contemporanul" nr.33/12 august 1988)


VICTORIA DIMITRIU: UN CAZ AUTENTIC DE LITERATURĂ DE SERTAR

"Multe dintre prozele Elisabetei Isanos au asteptat ani în sir să vadă lumina tiparului. Se poate vorbi, fireste, despre propria exigentă, despre slefuirea textului, despre transcrieri si rescrieri, dar, în acelasi timp, este limpede că un roman ca Doctorul de pe comoară, a cărui actiune se petrece în Basarabia anilor 40, nu ar fi găsit niciodată un editor înainte de 1989, si la fel proza fantastică, aleasă ca modalitate de a codifica realitătile absurde ale totalitarismului românesc, după cum nici pagini de memorialistică, precum Labirintul, amintiri despre Eusebiu Camilar, scrise cu o sinceritate sfâsietoare, nu ar fi putut în nici un caz trece de furcile caudine..."
(recenzie radiofonică la "Doctorul de pe comoară", în emisiunea "Viata cărtilor"/18 aprilie 2000, Radio România Cultural)


NIADI CERNICA: INCONTESTABIL DAR AL PORTRETIZĂRII

"Asa cum ni se descoperă în Doctorul de pe comoară, literatura Elisabetei Isanos este una a marilor teme (război, viată, moarte), dar cuprinde în ea si poezia fantasticului feeric, în unele din povestirile de mai mici dimensiuni: Gâsca, Cel cu casa pe dinăuntru, Cruciada păianjenului s.a. Scriitoarea are, în primul rând, un incontestabil dar al portretizării, reusind, îndeosebi în Doctorul de pe comoară, să realizeze personaje vii, memorabile, chiar si atunci când ele sunt doar prezente fugitive.
("O revelatie, prozatoarea Elisabeta Isanos", în "Crai nou"/19 august 2000)


RODICA MURESAN: UN REALISM APROAPE NEVEROSIMIL

"Doctorul de pe comoară, proza care dă si titlul volumului de fată, doreste a scoate la lumină tragicul insinuat în viata personajelor sale./.../Totul se petrece ca într-o regie de film; o poveste care la început poate părea banală/.../devine trepidantă spre sfârsit prin amestecul dur al istoriei în destinele oamenilor.../.../Scene parcă desprinse din Goya descriu cruzimea intactă în această lume larvară, ale cărei instinctulitate bestială si plăcere de a ucide, autoarea le surprinde în pagini impresionante./.../Atmosfera este sumbră, dominată de tristete, de deznădejde si suferintă. E atmosfera unei lumi în care se pare că au existat doar călăi si victime, prezentate cu un realism aproape neverosimil, observabil în adâncimea expresiei si în sugestivitatea oricărei secvente."
("Sfâsierea între fantastic si realitate", în "Bucovina literară" nr2-3/februarie-martie 2001)


DOINA CERNICA: UN SPECTACOL DE TEATRU ANTIC ÎN AER LIBER, PE MALUL MĂRII

"Cartea cu care revine se intitulează Cântecul Soarelui, Bucuresti 2001, si, o afirmăm din capul locului, este o adevărată bijuterie/.../.Scris în toamna-iarna lui 1984, Cântecul Soarelui este si pentru contextul liric de atunci si pentru cel de acum - altfel. Ceva tainic, care rezistă si la reluarea lecturii, îi creează cititorului sentimentul implicării într-o ceremonie, într-o incantatie, căreia nu-i cunoaste cheia, codul, dar care emotionează, vrăjeste.
("Vraja, marcă a harului", în "Crai nou"/4 august 2001)


RODICA MURESAN: M-A PUS, DUPĂ O PRIMĂ SI UNICĂ LECTURĂ, ÎNTR-O REALĂ ÎNCURCĂTURĂ

"Mărturisesc că recenta plachetă de versuri a doamnei Elisabeta Isanos (Cântecul Soarelui, Bucuresti, 2001) m-a pus, după o primă si unică lectură, într-o reală încurcătură. De regulă mizez pe prima impresie, pe instinctul modest de cititor de literatură (poezie) actuală, încercând să despic firul cu calmul necesar, fără a exagera în vreun sens./.../Păstrând un ton egal de bocet livresc, de psalm si litanie, autoarea pare să respecte două paradigme ritualice - aceea a Mioritei si a Mesterului Manole - impresie confirmată si de faptul că peste versuri pluteste un aer de vechime si de resemnare./.../Tendinta de mitologizare (cantonarea chiar într-un mit primar) este evidentă, realizarea însă nu este pe măsură, esuând adesea în imprecis, echivoc si, cum spuneam, supralicitare./.../Iar atmosfera se prelungeste de-a lungul întregii plachete, abandonând principiul poeziei metaforice, într-o simfonie a destrămării ce foloseste un limbaj convertit în instrument destinat să cuantifice tensiuni inefabile./.../Parodie sau alegorie?... Ludism sau fatale îndoieli existentiale?... Sau poate nimic din toate acestea, dar s-au dorit a fi?... Asteptăm totusi si alte reactii...
("Confesiune si elegie", în "Bucovina literară" nr.10/octombrie 2001)


VLAD SORIANU: O BALADĂ POVESTIND DESPRE EUL AUCTORIAL

"Cântecul Soarelui e un volum exiguu, de 65 de pagini, care se încheie cu mentiunea 'septembrie-decembrie 1984'. Poeta l-a conceput deci între volumele de la Junimea (1980) si de la Eminescu (1987), după care a apărut antologia din 1990. De ce a fost ocolit acest manuscris, cu nimic mai prejos decât celelalte creatii ale Elisabetei Isanos? Poate că o explicatie - metaforică, desigur - se află în Necuprinsele (poezia Scriitorul, purtând data 1987): Pe cât scriam, pe-atât eram de viu,/m-au sugrumat cu fraze întrerupte,/de câte ori a trebuit să tac,/strâns în silabe de rostiri corupte.//Eram un tânăr si nevrednic fum,/însă m-am stins de-atâtea ori de-atunci,/pentru că vremea îmi cerea să fiu/un les tăcut si obosit de munci. În Cântecul Soarelui textul e o baladă 'povestind' despre eul auctorial, neîntreruptă, fără alte fragmentări, decât acelea presupuse de respiratia lirică. Tehnica versificatiei are ecouri folclorice, produse de ritmica traditională si de transparenta organică a expresiei./.../Desi sonoritătile versurilor evocă balade străvechi, atmosfera este de un 'intimism' modern, produs de sensibilitatea discretă, retractilă, de o vibratie contemporană./.../Cântecul Soarelui nu emană pesimismul premonitiei unui cataclism cosmic, nici nu înclină spre o ideatie explicită. Nu se întrevede nicăieri propensiunea stilistică spre modernismul abstractizant. În esentă, Elisabeta Isanos, prin firescul inspiratiei, cultivă un ideal de lirism echilibrat./.../Este modul în care tensiunea privilegiată a sentimentului cultivat de lirica Elisabetei Isanos exprimă dorinta de a pătrunde sensurile lumii."
(recenzie la "Cântecul Soarelui", în "Ateneu" nr.12/decembrie 2002)


VLAD SORIANU: UN REALISM ISPITIT DE NOTELE ABSURDULUI, DILATAT PÂNĂ LA FANTASTIC

"Stau mărturie două volume cuprinzătoare, tipărite în 1999, care însumează împreună aproape o mie de pagini./.../Ca si alte piese ale volumelor, Doctorul de pe comoară conturează, printr-un proteism naratologic remarcabil, alegoria nedreptătilor si nefericirii unei familii basarabene./.../Si aici, ca si în alte povestiri, stăruie obsesia rătăcirii prin locuri stranii, prin caverne geologice fabuloase, 'fundături' care închid drumurile./.../Încercarea de a-si salva amintirile semnifică tentatia utopică a iesirii din labirintul memoriei./.../Deci autoarea solicită în chip inspirat o cuprinzătoare varietate de stiluri si genuri literare. Lângă parabole întâlnim piese realiste sau aproape realiste, cu o tipologie umană pe măsură. Dintre ele se desprinde, prin sobrietate si fortă de sugestie narativă, povestirea Duminica./.../Alegoria singurătătii si a nedreptătilor atroce cu care l-a coplesit soarta pe Gugu, până la moarte, este sugerată magistral prin următorul tablou sinistru/.../. Similare mi se par si cele cinci schite grupate într-o 'structură' numită Blocul./.../Ni se supune atentiei protestul aproape patetic al omului dintr-o subterană intimă (labirintul intim), cufundată, la rându-i, în subterana si mai sumbră a societătii totalitare."
("Între fantastic si realitate", în "Saeculum"nr.6/octombrie 2003)


LIVIU GRĂSOIU: ERA DATOARE CU ACEASTĂ BIOGRAFIE

"La Editura Fundatiei PRO, a apărut la sfârsitul lui 2003, sub semnătura doamnei Elisabeta Isanos lucrarea În căutarea Magdei Isanos. Distinsa autoare, poetă, prozatoare, traducătoare ale cărei merite sunt, din păcate prea putin stiute, era datoare, dacă se poate spune astfel, cu această biografie realizată (mă grăbesc să o declar) exemplar./.../A făcut-o cu talent si luciditate, cu discretie si emotie stăpânită, beneficiind de surse de informare de necontestat, cunoscute la prima mână, în familie. Mergând mereu pe document, transfigurându-l în sensul învesmântării lui în tinută artistică, doamna Elisabeta Isanos aduce elemente noi si amănunte semnificative despre o existentă dramatică/.../. Cu o remarcabilă finete psihologică si atuuri portretistice, este compus portretul complex al unei fiinte rare prin vitalitatea ce putea domina suferinta, prin dotarea artistică ce o făcea să perceapă altfel, mai acut lumea si evenimentele. Explicatiile doamnei Elisabeta Isanos vizează familia, ale cărei origini merg până pe la 1750, părintii, surorile, anii de formare ai poetei, prima sa căsătorie (ratată), vocatia de 'activist' social, multilateralitatea preocupărilor si disponibilitătilor artistice, odiseea refugiului din Basarabia, dragostea reciprocă dintre tânăra visătoare ce nu refuza actiunea si prozatorul aflat la început de drum si de întelegere a mediilor literare. Destinul lor este proiectat pe fundalul epocii, dominată de nenorocirile războiului./.../În căutarea Magdei Isanos repune în drepturi o specie (biografia neromantată), inexplicabil evitată de o bună bucată de vreme la noi."
("Contributii în critica si istoria literară (II)", în "Luceafărul" nr.11/24 martie 2004


CONSTANTIN CĂLIN: DESPRE AMUR

Scriitoare multilaterală (poetă, prozatoare, traducătoare), d-na Elisabeta Isanos face parte dintre autorii care îsi păsesc pe propriile lor urme din nevoia de a aprofunda si consolida ceea ce au mai spus o dată sau de mai multe ori.

Procedează aidoma biografilor stăpîni pe stiinta distribuirii materialului relativ la oamenii pe care intentionează să-i evoce. In cazul său, acestia sînt bunicul, Mihai Isanos ("Doctorul de pe comoară", 1999), mama, Magda Isanos ("In căutarea Magdei Isanos", 2003), tatăl, Eusebiu Camilar ("Cosânzenii", 2005), un apropiat al familiei, T., în "Amur" (Ed. Augusta, 2007). Cărtile citate, insumînd peste 1500 de pagini, au numeroase puncte comune, se interferează si se sustin între ele. Impreună, constituie un veritabil ciclu epic, care acoperă intreaga istorie a secolului XX. Ultima, "Amur", este o carte despre frică si ratare, consecinte ale conditiei de basarabean, mai rea în unele momente decît cea de evreu. "Vapoarele - reflectează, deznadăjduit, T., personajul central al naratiunii, al cărui prototip a fost doctorul Gheorghe Tepelus - cărau evrei spre Palestina, el n-avea unde să se duca. Unde era Palestina lui? Avea el vreo Palestină?". Fără tară, fără trecut, fără identitate (pentru a se salva, o schimbase cu una falsă), T. isi ratează si cariera, si dragostea, si paternitatea. Născut în anii primului război mondial, el supravietuieste si celui de-al doilea, însă supravietuirea n-a însemnat o viată mai sigură, ci una amenintată, agonică. Drama lui a început la o dată precisă, 28 iunie 1940, ziua în care sovieticii au ocupat Basarabia. Arestat, anchetat, eliberat, transferat, se simte din ce în ce mai străin printre ai săi, de care (efect pervers al eliberării) e privit cu suspiciune. Dupa un an, Basarabia, "tinutul rău numit", e recucerită, lucru ce părea definitiv, dar care se va dovedi de scurtă durată, pînă în 1944. Aceste fluxuri si refluxuri, urmate de schimbări de regim, erodau si alterau moralul localnicilor, care ajungeau să fie pedepsiti, ori de unii ori de ceilalti, pentru că rămăseseră sub inamic. "Straniu, - observă autoarea - singurii care meritau de la patrie erau fugarii si mortii". Restul trebuiau să-si demonstreze loialitatea, să contracareze eventualele (si întotdeauna erau multe) delatiuni si ranchiune, altminteri riscau să fie impuscati sau, sub ocupatia bolsevică, deportati. Viata de după razboi a lui T. seamană cu o evitare continuă a vietii: el se derobează de orice ar putea duce la descoperirea adevăratei sale identităti. Acceptă situatiile profesionale mediocre, traiul precar, singurătatea numai să nu repete experientele traumatizante din 1940 sau să aibă parte de unele si mai grave. Teama sa persistentă, ca si a altor zeci de mii de basarabeni rămasi pe teritoriul românesc, era că ar putea redeveni, fără voia sa, "cetătean sovietic", repatriat si, inevitabil, condamnat. Spaima aceasta (care are niste note specifice) nu poate fi inteleasă decit dacă se reconstituie climatul de teroare, cu forma sa extremă, exilul, existenta in această parte de lume de-a lungul secolului trecut. Prin intermediul altui personaj, Baba, d-na Elisabeta Isanos reuseste aceasta.

Pentru rusi si basarabeni, destinatia exilului e, din epoca decembristilor si a narodnicilor, Siberia, pămînt vast, sever, un infern înghetat, străbătut de fluviul Amur. "Pohodul na Sibir" nu a exclus totusi dragostea si, uneori, Amur a constituit proba cea mai dură pentru l'amour. Exemplele sînt citate fugitiv. (De dragul comparatiei, eu as fi amintit si unul românesc: Maria Rosetti însotindu-l în exil pe C. A. Rosetti). Însă iubirea ocupă un loc redus în cartea d-nei Elisabeta Isanos. O obsesie basarabeană, Amur, "Rîul negru", e pentru autoare un pretext să scrie o istorie a urii, neagră, să rememoreze atrocitătile, ororile si absurditatile veacului. Ca modalitate de lupta politică menită să ducă la exterminarea adversarilor, Amurul lor (al rusilor si sovieticilor) a devenit, în deceniul sase, si Amurul nostru, cu nimic mai blînd, ba din contră, mai sadic. "Arta martirizării îsi depăseste uneori traditia; se spune că, după ce a citit "Amintiri din Casa Mortii", cineva, iesit din puscăriile noastre ar fi exclamat : "Apă de trandafiri!" T. stă, ca o enigmă, la marginea acestei istorii negre, de care nu-si poate elibera constiinta nici după ce trece pragul asa-zisei revolutii din 1989.

"Amur" este o carte tristă, dar cu multe frumuseti literare. Poveste a unor destine nefericite si compendiu de istorie tragică, ea e o "summa" ca informatie si ca procedee de evocare. Sînt, în paginile ei, lucruri care uimesc, terifice, si lucruri care farmecă, "poetice" - precum unele parabole, etimologii si curiozitati: geografice, entomologice, anatomice. Doamna Elisabeta Isanos a valorificat aci un material imens: pe lînga discutiile cu victimele, a piosat pe aproape tot ceea ce se putea citi pe tema aleasă, volume si colectii de ziare (surprinzator, lipseste "În preajma Revolutiei", de Constantin Stere). În ciuda continutului teribil, "Amur" e scrisă cu calm, reflectat, cu maximă grijă pentru amanunte. Textul sau "curge" somptuos, uneori meandric, lent, alteori drept, impetuos, sacadat. Deasupra lui pluteste mereu o unda de poezie bună si, din cînd în cînd, una de umor subtire. Ca naratoare, d-na Isanos e un model de stăpînire de sine: expune, explică, nu compune rechizitorii. Subtil, îndeamnă însă la veghe, astfel ca lucrurile considerate ireversibile să nu mai revină totusi vreodată.
(Ziarul de Bacău, 01.06.2007)


VICTORIA DIMITRIU: AMUR, AMOUR

Cu noul său roman, cu nume misterios si vast, Amur, Elisabeta Isanos se reîntoarce la una dintre temele care o preocupă, aceea a sortii Basarabiei, ca sumă a destinelor omenesti, ca simbol al existentei sub vremi. Pe coperta a patra, cititorul găseste o cheie pentru a intra în carte, cîteva cuvinte ale autoarei: Dacă suferinta si dragostea sunau la fel nu era o simplă întâmplare, de multe ori, l'amour ducea spre tizul lui de la marginea lumii. La capătul unei călătorii de surghiun, cele două nume se topeau în sfârsit unul în altul, ca să ajungi la amur, trebuia să pleci în exil, să înduri, să stărui, să rabzi, să renunti, cu un cuvânt, să umbli prin Siberii.
Dincolo de această cheie poetică, ne regăsim în fata reconstituirii cutezătoare a unui sir de evenimente dureroase din desfăsurarea secolului XX sud-est european, pe care, scriitor cu vocatia istoriei si cu instinctul efemerului, Elisabeta Isanos îl restaurează cu patimă controlată, bazându-se deopotrivă pe documente scrise, riguroase, dar si pe soaptele abia auzite ale unor martori supravietuitori ce si-ar dori mai degrabă uitarea decât o dreptate târzie. Fie că este vorba de personaje, fire de nisip smulse din vârtejul furtunilor, fie că este vorba de fetele timpului, de suprapunerile si descompunerile, profetice ori didactice, dintre prezent, trecut si viitor, Elisabeta Isanos se dovedeste din nou un constructor de proză energic si imaginativ, făurind structuri miscătoare, flexibile, întrepătrunse, ce amintesc de fascinanta bandă a lui Moebius, spirala ce pare a se răsuci în sine perpetuu, născută dintr-o iluzie optică, producătoare de neliniste si instabilitate, ca o alarmă declansată brusc si care nu mai poate fi oprită.
Având de stăpânit un interval de timp urias, de la zilele revolutiei din 1917, până în decembrie 1989, februarie 1990, decizând să pună alături piese dintr-un puzzle năucitor si irealizabil în întregime, Elisabeta Isanos sfidează imposibilul, preface zădărniciile în lucruri cu noimă, salvează străfulgerări de existente tragice, roteste dinaintea ochilor cititorului fascinat un caleidoscop de întâmplări si de imagini, în care recunoastem si figuri istorice autentice, cu numele lor real, dar si pioni anonimi, mânuiti de hazard prin hătisurile ucigătoare ale fronturilor, ale închisorilor, ale camerelor de tortură, ale revolutiilor oarbe. Eroul romanului Amur este un ins pe care supravietuirea l-a costat tocmai capacitatea de a iubi, un ins dintre cei nimeriti mereu pe o corabie unde nu aveau ce să caute. Salvat de condamnarea la moarte, scăpat de năpasta Siberiei, nu a mai ajuns la Amur. El nici nu are nume, ci doar o initială, T, de la tipăt, dar a ales să trăiască sub imperiul tăcerii. Pandantul lui este Baba, si ea o supravietuitoare, trecută prin gheena revolutiei în Basarabia pierdută si prin noroaiele lagărelor siberiene, menirea ei însă este să nu îsi piardă puterea de a iubi lumea si minunile creatiei si nici curajul de a se lupta cu absurdul, cu mizeria si frica. Nici ea nu mai are un nume, e Baba, e ceea ce trecerea vietii a făcut din ea. Dar si ea s-a slujit de trecerea vietii ca de o ceremonie de înnobilare. Al treilea personaj principal al cărtii este istoria însăsi.
(Radio România Cultural)


DOINA CERNICA: O CARTE APARTE

„Noua carte de proză a Elisabetei Isanos, Poarta de Vest. Aventurile unui cetătean român, Editura Lucman, Bucuresti, 2010, aruncă o privire meditativă, scrutătoare si cuprinzătoare asupra lumii noastre de azi. Ea se asterne pe hârtie si întârzie în mediul mineresc odată cu povestea vietii lui Mihai Vitez. Deschizând ochii într-un orfelinat, acesta se reîntoarce la conditia singurătătii, după ce îsi cheltuieste banii primiti la disponibilizare pentru tratamentul copilului său bolnav si după ce este părăsit de nevastă. Vreme de câtiva ani trăieste din vinderea pieselor metalice recuperate din gunoi si a fructelor de pădure si se adăposteste în întunericul unei pesteri. Apoi, descoperit de Corlăteanu, trimisul lui Talpă, patronul unui restaurant din orăselul spaniol Coslada, pleacă din Tară, nelămurit asupra misiunii pentru care a fost ales. Întâi crede că, nemângâiat de moartea sotiei, Claudia, Talpă l-a vrut lângă el în ipostaza de ascultător permanent al inepuizabilelor amintiri legate de ea, răscolite neîncetat de un dublu sentiment de iubire si culpabilitate. Apoi întelege că de fapt Talpă l-ar dori mesagerul său pe celălalt tărâm, proiect încurajat de prietenul său, Frizerul, care vedea în schimbul de corespondentă cu cei plecati acolo o afacere la fel de posibilă si de bănoasă ca vinderea terenurilor de pe Lună. De ce tocmai el? Deoarece, îi spune Talpă, ,,m-am interesat: esti om cumsecade, nu furi, nu minti, nu ai ucis pe nimeni. Doar că n-ai avut pe lumea asta noroc”. Si, desigur, pentru obisnuinta sa cu întunericul subteranului si apoi al pesterii, care îl făcea ca la căderea noptii să nu mai simtă nevoia să mai aprindă lumina. Prins în vălmăsagul atentatului de la gara Atocha din Madrid, Vitez este considerat plecat în misiune de către Talpă si socotit mort de autoritătile spaniole, care îi trimit presupusele rămăsite în Tară, unde sicriul are parte de onoruri oficiale si de lacrimile nevestei si ale fiului. Cu o identitate nouă, sexagenarul Vitez începe în Spania o viată nouă. Paradoxal, desi povestea este palpitantă, cartea impune o lectură lentă, atentă. Paginile ei abundă în meditatii – despre mineri, despre sărmani si bogati, despre străini, despre spatiile largi, despre peisajul industrial postdecembrist, despre sosirea românilor la muncă în Peninsulă. Despre viată: ,,De obicei, viata înseamnă slujbă, nu poti fi si liber si viu. Viata e robie, Vitez stia asta: nu poti trăi fără nici o conditie, ai obligatia să faci ceva, în schimbul vietii”. Despre oameni. Etc. Multe pot exista si ca tablete de sine stătătoare, fără ca posibilitatea să afecteze tesătura strânsă, covorul laborios lucrat al povestii. Acestea, ca si numeroase întâmplări cu tâlc – precum cea continută în punerea la încercare a mamei pentru a afla dacă e cea adevărată –, ca si multe descrieri care nu doar zugrăvesc – tăierea vacii, de pildă, sau mersul lunii pe boltă (,,Luna, strâmbă si căzută spre apus, se misca doar când nu se uita el. Cum punea ochii pe ea, cum s-oprea. În golul cerului, neatentia lui era singura ascunzătoare a lunii. Se simtea privită, stătea pe loc, se ascundea în nemiscare ca sălbăticiunile. Cum întorcea el capul, cum pleca pe sest. Când se uita, luna împietrea iar. Furisarea o făcea să pară vie.”) –, tonul aforistic al unor constatări (,,Tipătul unei sirene de pompieri aduse pe fetele trecătorilor plăcerea dezastrului: la ceea ce nu-i privea pe ei, puteau asista ca spectatori intacti”) dau pe ansamblu un aer oriental acestei povesti care narativ se deplasează spre vest, senzatia de divan al întelepciunii concurând si învăluind mereu trama ca atare. Remarcabilă, reconstituirea universului minerilor este o dovadă a talentului deosebit al Elisabetei Isanos: ,,La prima coborâre, te bagă-ntr-o colivie ticsită si toti se bat cu palmele-n căsti, să te asurzească până la orizontul subteran. Acesta e botezul. Nu te învată nimic, nu-ti spun că trebuie să legi cu sârmă sacosa cu mâncare de bolta galeriei, o lasi pe jos, si la pauză colcăie de guzgani. (…) Râd si dacă te rătăcesti si ti-a fost frică, fac bancuri: „De ce are colivia trei nivele? Sus – greutătile si materialele, la mijloc minerii, jos – mortii”. Deosebit, deoarece îmbină realismul tabloului cu eleganta stilului. Deoarece atacă frontal problemele lor, fie că este vorba de venirea minerilor în Bucuresti, fie că se referă la modul în care în bună măsură continuă să fie văzuti: ,,Parcă ai fi ciumat – spune Vitez – parcă-ti scrie ceva-n frunte si n-are cine să-ti spele semnul…”De altminteri, tocmai aceste calităti, eleganta stilului si privirea cu ochii larg deschisi, adăugate meditatiei asupra lumii noastre de azi, fac din Poarta de Vest a Elisabetei Isanos o aparitie aparte între cărtile dedicate actualitătii.”


DOINA MANDAJ: ROMANUL „POARTA DE VEST” DE ELISABETA ISANOS ESTE DE O EXTREMĂ ACTUALITATE

...Personajul principal, Mihai Vitez, este un fost miner, disponibilizat. După ce trece printr-o etapă de pustiire, de retragere din lume, ca un fel de călugăr sihastru, găseste solutia acestui drum care devine un fel de drum initiatic. Este un om simplu, fără pretentii, dar îi este dat să aibă un destin aparte./.../ Semnificatiile sunt extraordinare, mi-am amintit de niste repere, de « Noptile de Sânziene » ale lui Mircea Eliade si de « Dragostea în timpul holerei » a lui Gabriel Garcia Marquez. Este vorba despre comunicarea între lumea materială si lumea spirituală, de faptul că omul nu este numai o persoană fizică oarecare, ci are o componentă care-l îndreptăteste să aspire mult mai sus, către înalt./.../La un moment dat, personajul este în situatia de a părăsi acest făgas ca să ajungă la Madrid, într-un moment pe care-l stim cu totii din imaginile televizate, cel al complotului terorist din gara Atocha. Acest pesonaj foarte interesant trece prin niste experiente de viată cu totul aparte. Este ceea ce numea Mircea Eliade « coborârea misterului în cotidian », acest transcendent care coboară, de care vorbea si Lucian Blaga în « Trilogia Culturii ». Sunt lucruri aparent simple, aparent la îndemâna oricui, dar în realitate semnificatia lor transcende prezentul tern. Este o metodă de a atribui semnificatii mult mai înalte unui realism de tip cotidian./.../O semnificatie colosală pentru noi, ca natie : în ciuda celor mai mari dificultăti, această natie este sortită să supravietuiască./.../Foarte frumos este descrisă viata Spaniei, nu stiu cât a stat d-na Elisabeta Isanos în Spania, dacă a apucat măcar să viziteze Spania, dar dânsa cunoaste mentalitatea si modul obisnuit de viată al spaniolilor, un mod tensionat, pasional, care depăseste cumintenia si măsura românească printr-un exces care poate să-i surprindă pe unii : să trăiesti cu toată intensitatea, fără să te gândesti că îti consumi energia vitală, fără să te menajezi.../.../ mie mi s-a părut că acest roman este o extraordinară realizare a d-nei Elisabeta Isanos ; eu i-am citit si alte romane, în mod deosebit m-a impresionat « Amur », dar de data aceasta, din punctul de vedere al semnificatiilor, « Poarta de Vest » este de o extremă actualitate.../.../Este o invitatie la lectură. Este o pledoarie pentru scrierea frumoasă, pentru ceea ce se numeste în mod real « beletristică »...
(prezentare de carte la Salonul AMPLUS, martie 2010)


LUCIA OLARU NENATI: „POARTA DE VEST. AVENTURILE UNUI CETĂTEAN ROMÂN” DE ELISABETA ISANOS

Cărtile de până acum semnate de această autoare cu blazon literar ereditar  (fiică a marii poete Magda Isanos si a scriitorului Eusebiu Camilar, cel care, asa cum relevă istoricul literar N.Cârlan, a fost mult prea superficial clasat axiologic până acum!) au probat cu asupra de măsură continuitatea acestui filon de har. Imi este aproape, mai ales, amintirea cărtii Amur căreia în cronica ce i-am dedicat-o  am apreciat nu numai realizarea strict literară, ci si un palier mai larg decât cel al literaturii si culturii, cel al implicării în problematica majoră a destinului national. Acea  lucrare care prin documetarea amplă nu era departe   de o cercetare doctorală adăuga încă un argument la marea  si încă nerezolvata problemă a românilor născuti în teritoriile înstrăinate prin seismele istoriei, Basarabia si Bucovina. Autoarea demonstrează încă o dată că suferintele acestor oameni, vinovati aprioric doar pentru apartenenta la acele teritorii, nu sunt cu nimic mai prejos decât alte traume istorice colective dar care au reusit să se facă respectate, cunoscute si luate în considerare pe plan international. Scriam cândva că cele mai eficiente mijloace de popularizare ale unor asemenea  drame colective sunt cele  ce tin de creatia  artistică, filme, cărti, picturi s.a., acelea care impresionează prin proiectarea pe ecranul atentiei  a unor trăiri, întâmplări personale, singurele care pot emotiona, de fapt. Cartea acelei tărănci bucovinence,  Anita Nandris, ce-si povesteste calvarul siberian ar constitui, credem,  materia primă excelentă a unui mare film cu traiectorie univeresală si cu impact asisderea. ( că tot s-a deschis sezonul de succes cinematografic românesc international!).  Elisabeta Isanos, aflată la antipodul acelei autoare abia stiutoare de carte, fiind asadar stăpână pe o gamă bogată  si rafinată de haruri si mijloace creative, a venit să întărească dintr-un alt unghi această temă – datorie de constiintă, cred, a  oricărui român implicat sau nu, personal, în această problematică.
De astă dată Elisabeta Isanos vine cu o carte de o cu totul altă factură, care si ea porneste si aprofundează  difuz tema natională, dar accentuează alte puncte de interes decât prima,  intitulată Poarta de Vest. Aventurile unui cetătean român (Ed.Lucman 2010). In primul rând situarea temporală este aceea a actualitătii vremilor noastre, cu problematica ei diferită  de cea a vremurilor de război. Acum nu mai este război declarat si declansat propru-zis  dar iată că destinul „unui cetătean român”  nu este mai putin zbuciumat  decât în alte vremi tulburi. Mihai Vitez, eroul cărtii, este un miner, unul dintre cei obisnuiti cu întunericul adâncurilor ca acoperis al lumii sale cotidiene,  cu tot ce presupune asta, un răbduriu, cum se spune undeva în paginile cărtii, aceasta, virtutea răbdării îndelungi peste limita omenească si cinstea nestirbită, fiind atuurile sale de căpătâi, cele ce nutresc  de fapt firul naratiunii.
Ideea cărtii este pe cât de de simplă, pe atât de neobisnuită si surprinzătoare, chiar uimitoare.  După ce face si el, împreună cu ortacii lui, stiuta „excursie” la Bucuresti, eroul rămâne apoi, la fel ca toată categoria sa socială si profesională, fără obiectul muncii atunci când puterea a găsit de cuviintă că nu ne mai trebuie cărbunele autohton ca producător de energie, ci e mai profitabil (pentru unii!) să ne înhămăm la importuri înrobitoare spre a ne asigura functionarea energetică. Este părăsit, fireste, si de sotie care îi ia si copilul pentru a cărui însănătosire el îsi cheltuise toata bruma de bani primiti în chip compensatoriu. In mod absurd (dar cunoastem  sintagma „credo quia absurdum”, nu?) i se înstrăinează si locuinta si, devenit un boschetar în toată puterea cuvântului, se vede silit a se adăposti într-o pesteră în pădure, un put de mină părăsit. Cu toată această degradare – procedeu literar ce tipă ostentativ condamnând împrejurările ce au adus un om vrednic si muncitor într-o asemenea decădere socială – eroul reuseste să nu decadă si moral. Adică el nu cerseste, nu fură, nu se ploconeste la autorităti exhibându-si conditia mizeră, ci-si instituie un fel de robinsoniadă personală reusind să trăiască din roadele pădurii, ba chiar însemnându-si  adresele celor ce   vin si-i mai dăruiesc câte ceva spre a le duce în schimb ciuperci sau fructe de pădure, adică spre a  nu le rămâne dator. Gonit si din acea pesteră din cauza unui incendiu în pădure, devenit, adică, un pauper desăvârsit,  el este găsit de un  misit venit din Spania să caute tocmai  un asemenea exemplar rar, un om fără obligatii, fără nici o legătură socială, dar cu desăvârsire cinstit. Ras tuns si frezat, ferchezuit si adus la o înfătisare normală, el este transportat în Spania unde asteaptă cu răbdare să afle  misiunea pentru care a fost căutat atât de asiduu. Mare este uimirea lui si a cititorului când află care este acest scop cu totul neobisnuit: el este îndoctrinat si obisnuit  metodic cu ideea că trebuie să meargă pe lumea cealaltă să ducă un mesaj de împăcare si iertare  sotiei patronului Talpă, aceea care, lăsându-l văduv, îl obsedează pe acesta în chip maladiv.
Discutiile pregătitoare pentru această incursiune, „ instruirea” lui în domeniul unei metafizici oculte, constituie o mare parte din economia cărtii derulându-se într-o manieră oarecum cinematografică ce înfăsisează la vedere cum încet, încet, omul simplu si învătat doar cu limbajul realitătilor concrete si dure, îsi complică psihologia, se acomodează acestei idei ciudate si-o apropriază  până ce devine Datoria lui de onoare, aceea prin care el se simte chemat să plătească patronului toată cheltuiala cu drumul si întretinerea sa; ba chiar încearcă să-si îndeplinească această datorie prin sinucidere. Ratată însă, spre bucuria patronului care nu dorea ca misiunea să fie îndeplinită printr-un păcat condamnabil de către morala crestină. Împrejurarea  de-a se afla  aproape de atentatul terorist de la Madrid unde i se fură portofelul face ca identitatea sa să fie însusită de un altul, victimă a atentatului, asa încât pentru patron, dar si pentru cei din tară,  Mihai Vitez rămâne un erou căzut la datorie, cea morală fată de primul  si cea civică pentru autoritătile române, drept care fostul boschetar  va fi înmormântat în tară cu onoruri militare. In acest fel eroul devine în sfârsit liber, primind, fără intentie, un alt nume si altă identitate si îndreptându-se spre o altă deschidere existentială, oricare, cartea încheindu-se cu această perspectivă a tuturor posibilitătilor, adevărată opera aperta (apud Umberto Eco).
O fină ironie, abia perceptibilă si un umor retinut guvernează toată această naratiune care face ca idei altminteri aberante să devină treptat acceptabile. Dincolo de asta se proiectează fundalul  unui difuz intertextualism,  inerent acestei vârste culturale a lumii drept care numeroase simboluri culturale se fac simtite în derularea actiunii. Cinstea ireprosabilă a personajului si preluarea cauzei  cavaleresti a iubitei utopice, cu mult hipertrofiată în calităti fată de fiinta ei reală, văzută de ceilalti drept o femeie comună, chiar urâtă; planurile elaborate tacticos  de pornire în marea aventură, toate fac să adie umbra  lui Don Quijote, cu atât mai mult cu cât decorul este cel spaniol, populat de semetia orgolioasă a toreadorilor  si de sunetele dansurilor andaluze în care perechile îsi transfigurează  mediocritatea cotidiană întru sublimul pasiunii exprimate prin superbie coregrafică. Dar acest Don Quijote român merge mai departe cu atitudinea sa de onoare cavalerească, de vreme ce ajunge să accepte sacrificiul pentru Dulcineea altui bărbat.
In orice caz si această carte, ca si cele de până acum semnate de această autoare doldora de virtuti literare de rang nobiliar (poetă de aleasă sensibilitate, eseistă rafinată, traducătoare de performantă etc.), se adaugă prin complexitate, prin profunzimea straturilor de semnificare, dar si prin temeritatea de-a aborda fără complexe subiecte de actualitate, tabuizate sau măcar ocolite ori dispretuite de altii, fără a abandona cauza  majoră a demnitătii si constiintei identitare, cu atât mai pertinentă cu cât este mai putin ostentativă si discursivă, ci organic continută în tesătura narativă; bazându-se  si ea  pe o solidă bibliografie de-a dreptul doctorală – de astă dată despre minerit si nu numai – este una   solidă, de neignorat de către orice instantă literară obiectivă si onestă.


DORINA GRĂSOIU: POARTA SPRE DINCOLO

Dacă regret ceva este faptul că acest remarcabil roman al Elisabetei Isanos – POARTA DE VEST – a apărut de-abia acum. Pentru că, după ce în Dictionarul General Al Literaturii Române i-am creionat portretul poetei si prozatoarei, credeam că am reusit să surprind atât lirismul, cât si fibra fantastică, atât ludicul, dar si modul personal de a medita asupra vietii si mortii. Pe scurt, destinul creatiei sale părea împlinit prin volumele de versuri, proză, traduceri, memorialistică, bine primite de public, desi putin mediatizate.
Cu acest ultim roman, POARTA DE VEST*, Elisabeta Isanos nu numai confirmă, dar si potentează calitătile evidentiate în scrierile anterioare. Doar că aici intervine un element inexistent (sau aproape) până acum : ambiguitatea, finalul deschis, cu n posibilităti de interpretare din partea receptorului.
Dacă ar fi să rezum romanul, limitându-mă strict la structura lui narativă, ar suna ciudat, dar atât : un miner din Valea Jiului – Mihai Vitez (atentie, nu Viteazu !) – disponibilizat (ca atâtia altii) după ’89, se vede părăsit de sotie si copil, după ce-si cheltuise pe medicamente toti banii oferiti compensatoriu. Fără adăpost, fără vreun venit minim, ajunge boschetar, vagabond, dar nu cersetor. Îi repugnă postura, fiind, funciarmente, un om cinstit, muncitor si mândru. Când totul părea pierdut, apare, din neant, un ins providential (Corlăteanu), oferindu-i un incredibil contract în Spania : acela de a o căuta, în lumea de dincolo, pe sotia moartă a patronului său, spre a-i transmite un tardiv mesaj de dragoste din partea lui. Din acest punct, romanul capătă brusc o altă dimensiune, plonjând în universuri halucinante, precum cel al iadului, al purgatoriului si al raiului, asa cum si le imaginează sotul femeii moarte. De fapt, întreaga substantă a cărtii constă tocmai în această uluitoare experientă, pe care, mental, eroul o traversează : initierea în moarte, lenta învătare de a muri.
Numai că pragul dintre cele două lumi : cea reală si cea imaginară, este greu de trecut si ireversibil. Tocmai de aceea romanciera optează pentru un final care lasă loc celor mai neasteptate concluzii : fie minerul scăpând dintr-un atentat, devine victima malaxorului unei masini de salubritate, fie, rămânând în viată, este contactat de aceeasi călăuză (Corlăteanu), de data aceasta pentru un contract în Italia. Totul rămâne, însă, sub pecetea tainei, însusi eroul întrebându-se, la un moment dat : «O fi fost în Spania ? N-o fi fost ? Dacă-l plimbase si pe el Corlăteanu, asa cum zice că fac smecherii cu fraierii de moldoveni ? » (p. 387)
Pendularea între real si fantastic, între posibil si imposibil, întretinerea echivocului până la sfârsit, terifiantele întrebări despre « cum va fi dincolo ? » descrierile amănuntite ale tărâmului celălalt (care duc, inevitabil, cu gândul la Divina Comedie a lui Dante) fac din acest roman unul dintre cele mai interesante în cadrul operei autoarei dar si în cel al prozei noastre contemporane.
Bolgiile infernului, populat cu sufletele criminalilor, ale sperjurilor, ale adulterinilor (dar si ale violentilor, mâniosilor) apar descrise din perspectiva credintei populare, traditionale, cu accesoriile obligatorii : smoală, foc, mocirlă. În schimb, raiul nu este reprezentat deloc canonic din punctul de vedere al mentalului colectiv, adică total diferit de raiul pământesc cu iarbă, flori, câmpii – totdeauna verzi, pomi de la sine roditori, ape limpezi – niciodată învolburate, si răcoare, multă răcoare. Paradisul închipuit în carte nu poate fi suportat de oricine. De ce ? « Raiul nu e primăvară vesnică, ci vară care arde /.../ Prea marea strălucire a unui Rai arzător te poate slei.» (pag. 211)
Uneori, fascinată de pitorescul Spaniei, de obiceiurile si limba cu sonorităti si nuante atât de expresive, autoarea se lasă sedusă de tentatia descrierii amănuntite a peisajelor sau chiar explicarea folosirii unor expresii în diverse contexte (« Te quiero înseamnă te doresc, zise/.../. Te amo este mai romantic. ») (pag. 222)
Dacă scriitoarea ar fi exagerat în acest sens, romanul ar fi avut în mod cert de suferit, fiindcă accentul nu cade pe cunoasterea spatiului iberic, ci pe initierea eroului în aventura trecerii pragului acestei lumi.
Asadar, nu pe omul călăuzit într-un spatiu concret – Spania – , ci pe acela pregătit (oare ?) pentru calea ultimă.
Din instinct, din talent, Elisabeta Isanos a reusit să tină, însă, cumpăna dreaptă, astfel încât romanul, pe lângă fiorii \ metafizici, oferă cu generozitate si delectări estetice.